Astăzi sunt mai zen decât prevedea legea. Fiecare celulă din corp țipă nebună de fericire. Suntem în drum spre Irlanda, o țară la care visez cu ochii deschiși încă din copilărie. Habar n-am de ce mă identific atât de tare cu această țară, știu doar că ador pur și simplu peisajele ei magnifice și natura impunătoare iar muzica o găsesc divină.
Ajunși în aeroportul din Dublin închiriem un Jeep Wrangler Off Road si plecăm spre Galway, orașul port al Irlandei de Vest, unde râul Corrib întâlnește Atlanticul. Drumul este un vis, o magie greu de pus în cuvinte, sau poate doar așa mi se pare mie. E posibil să fiu un pic subiectivă, dar visez la acest moment din copilărie.
Ne îndreptăm spre Cliffs Of Moher, locul pentru care am venit, de fapt, în Irlanda și pentru care am așteptat ani de zile. Stâncile maiestuoase îmi depășesc orice așteptare și îmi oferă un spectacol al naturii greu de egalat. Mă dau jos din mașină, pășesc pe iarba de-un verde ireal si mă tolănesc pe spate, proptită în coate, în acest colț de rai. Apoi mă las încet tot mai jos, îmi lipesc capul pe iarba verde crud, în timp ce îi adulmec mirosul curat, splat de ploi și uscat de vînturi. Mă încearcă un sentiment de veșnicie, simt că timpul s-a oprit în loc. Închid ochii și vreau doar să simt. Aș vrea să rămână totul împietrit iar timpul să-mi lase clipa asta perfectă, în care vântul se joacă ușor prin părul meu și îmi mângâie obrajii.
Aproape că mă doare retina de atâta frumusețe. Am senzația bizară că arhitectul suprem a zidit aceste stânci cu dorința fățișă ca ele să atingă perfecțiunea. Simt doar pace și liniște. Plenitudine. N-am nevoie de nimic, doar de clipa asta perfectă și de Oliver, care stă tăcut lângă mine, nevrând să-mi strice momentul. Inspir și expir sunetul valurilor care se izbesc de mal, la baza stâncilor. Nu am gânduri, doar exist. Respir! Sunt fericită! Nu vreau să știu de unde vin și unde mă duc. Nu acum. Îmi e de ajuns că sunt aici și respir același aer cu aceste stânci impunătoare. Mă conectez cu pământul și simt cum îmi transmite forța lui ancestrală. Arunc o privire spre cer și pentru o fracțiune de secundă am senzația că văd un înger păzitor care mă salută diafan. Înțeleg din gestul lui că este fericit pentru fericirea mea.
Îi spun lui Oliver că mai târziu aș vrea să hălăduim pe străzile orașului până murim de oboseală. Vreau să văd fiecare casă și să salut pe oricine îmi iese în cale. Și aș mai vrea să punem niște planuri pe hârtie despre noi. Mai vreau o clipă din asta perfectă!
În locul ăsta binecuvântat mă trezesc că încep să reevaluez lucrurile pe care credeam că le știu și îmi dau seama cât de mici suntem în acest Univers, cât de limitat este timpul nostru aici și că nu contează ce ai ci, mai degrabă, pe cine ai alături în momente ca astea și ce dăruiești din tine celorlalți.
Înveți că iubirea nu se măsoară niciodată în averile pe care le faci la un moment dat sau în averile pe care le-ai putea uni de conveniență și nici măcar în sex, oricât de bestial ar fi, dacă toate acestea nu sunt dublate de sentimente durabile si sincere, necondiționate, de clipe magice ca acestea, petrecute împreună, în fața unui munte sau a unui pahar de vin, cu zâmbetul pe buze și cu sufletul tremurând de fericire. Căci, oricât am pendula între dorințele care ne acaparează simțurile, uneori ne oprim din tumultul vieții și ne întrebăm, oare ce vrem cel mai mult, în definitiv, în adâncurile ființei noastre? Să iubim și să dăruim sau să cerșim iubirea, fiind într-o permanentă așteptare de a primi de la celălalt?
Îi cerem iubirii atât de multe, îi cerem să ne încânte, să ne răvășească simțurile, vrem s-o reinventăm după bunul plac și s-o redefinim din temelii. Uităm, însă, că iubirea nu este ceva ce găsești. Te găsește ea pe tine. La momentul cel mai potrivit.
Oliver mă ține de mână de parcă aș fi un obiect prețios, pe care nu vrea să-l scape. Aș minți dacă aș spune că nu-mi place atenția și grija pe care mi-o poartă. Știu că mă iubește din multe motive, pe care mi le-a arătat până acum cu multe ocazii însă, îmi vin în minte acum câteva. Știu că mă iubește pentru că dacă-mi ia mâna într-a lui eu am încredere să merg cu el oriunde mă poartă, fără să întreb de ce sau să-mi fac griji cu destinația. Mă iubește pentru că îl port prin viață în pași de tango, pentru că lângă mine citește în tihnă, pentru că râdem ca doi copii cu gura până la urechi, pentru că ascultăm aceiași muzică și pentru că avem aceiași direcție. Mă iubește pentru că, deși nu-i cer nimic, simte că trebuie să-mi pună lumea la picioare. Și mă mai iubește într-un mod sublim, așa cum valurile mării îmbrățișează țărmul, total, fără prejudecăți, așteptări, remușcări sau regrete. Fără dozaje și condiționări.
S-a facut tîrziu și seara se lasă cu pași repezi peste frumosul oraș. Am decis să mergem într-un pub, unde ador să mă amestec printre localnici, sa iau pulsul vieții, să fac conversație în vârful limbii, asta dacă înțeleg ce-mi spun cei de acolo, ha ha ha.
Vom încheia prima zi din acest tur cu câte un Guiness sau un suc de portocale cu rom, vom mânca brânză Sheridans Cheesemongers, specifică zonei, la care vom asezona un păstrăv sau somon.
Cheers!
cuciocolata 