Hoții de iubire

stolen_heart_by_thedaydreamer
Vă spun pe șleau, cei mari mari și mai parșivi hoți nu sunt cei care devalizează băncile! Nuu! Sunt hoții de iubire. Vă jur! Te fură pe față, fără niciun pic de jenă, cu un tupeu ce ar face să roșească și statuile lui Bernini, iar după ce te storc de vlagă te aruncă la gunoi ca pe o ceapă degerată, ca pe o lămâie mucegaită, ori ca pe o haină veche, rămasă mică cu trei numere și roasă de molii. For the love of God, îți pui zeci de întrebări, cu ce dracu’ am greșit, de ce eu, de ce acum, de ce…de ce?
Îti place al naibii să te iluzionezi că ești fericit(ă), îți impui singur(ă) capul cu zeci de scenarii, care mai de care mai fanteziste sau neverosimile și speri ca măcar unul din ele să se materializeze. But no luck!
Pâna mai deunăzi simțeai că aerul tău este aerul lui(ei) și viceversa, respirația ta nu era completă fără respirația lui(ei). Aveai senzația că aerul disponibil se termina dacă nu era obiectul adorației tale prin preajmă și că viața ta n-ar avea niciun sens în afara momentelor petrecute împreună. Și începi să te simți ca un carusel stricat, care se învârte în gol și care scoate niște zogomote ciudate pe fundalul vieții tale făcute praf.
De ce? Păi, e foarte simplu! Pentru că fiecare cuvânt pe care îl spunea subiectul adorației tale era o nestemată plină de valoare la bursa cuvintelor prețioase pe care tu, ca un colecționar pasionat ce ești, le așezai pe toate cu condescendență în vitrina amintirilor, și pentru că sperai la cât mai multe asemenea cuvinte sau sentimente. Te așteptai la cuvinte din alea care să te facă să visezi frumos, nu din alea care se înfig în inimă ca un cuțit, lăsându-te lat(ă) de dezamăgire.
Și tot gândești și tot analizezi și întorci problema pe toate fețele. Și, a naibii de treabă, îți dă numai cu zero. Peste tot. Gândurile pleacă din capul tău cu viteza luminii, dar se lovesc de zidurile reci ale camerei pline de amintiri și se întorc la tine cu aceiași viteză, izbindu-te în moalele capului ca un bumerang, provocând și mai mult damage.
Tu dai tot ce ai mai bun, toată ființa, tot ce ești și tot ce devii, dedici ani din viața fără să faci calcule meschine, fără să faci inventarul sentimentelor, iar când pleacă îți iau totul, într-o fracțiune de secundă, fără regrete, ca și cum iubirea pe care le-ai dat-o ar fi fost dintotdeauna dreptul lor din naștere. Și nu, nu dau semne că ar intenționa să-ți arate vreodată nici cel mai mic semn de recunoștință. Ba, dimpotrivă, tot ei sunt cei care reproșează. Cunoașteți scenariul, sunt sigură. Îți arată o ură viscerală, de care nu-i credeai vreodată capabili. Îți arată, de fapt cât de înveninat e sufletul lor.
Umblă o vorbă precum că norocul și l-ar face omul cu mâna lui. Mno, și atunci de ce sunt pe planetă atât de multe nefericiri? De ce nu pune fiecare mâna pe treabă și nu se apucă de construit noroc?
Și ce faci când nu mai poți să pierzi ce nu mai ai de pierdut?
Ce faci cu anii irosiți?
Ce faci cu visurile nematerializate?
Ce faci cu iubirile neîmplinite?
Si, cel mai important, ce faci cu timpul care ți-a mai rămas?