O iubire inutil de frumoasa

20161113_134636

Tu te vezi cum arati, maaah? Ia uita-te in oglinda si zi-mi daca iti place reflexia din ea. Cati bani ai da pe tine, acum? Cu moaca asta umflata de plans, ochii cat cepele si nasul cat borcanul de castraveti. Ce ma fac eu cu tine, mah? cu ochii astia tristi si rosii de atata plans. O catastrofa esti, daca vrei sa stii, o pacoste, ce sa mai discutam. Epava scrie pe tine. Pentru cine plangi, mah, asa, de ti se scurge si sufletul din tine odata cu lacrimile? Ai de gand sa-l inunzi pe vecinul de la parter? Life insurance ai? La cum te prezinti, s-ar putea sa ai nevoie. Viata-i faina, dar trebuie sa vrei! Ce dracu’, nu intelegi ca nu merita nimeni sa te ofilesti asa?

Stii, incepu ea sa povesteasca printre sughituri, fiecare iubire are inceputuri frumoase. Unele de-a dreptul idilice. Habar n-am sa-ti spun daca iubirea mea a fost idilica sau nu in sensul in care ne gandim, dar mie asa mi se parea la vremea aceea.  Imi amintesc ca au existat momente perfecte, unice, in care am simtit ca sublimul dansa alaturi de noi. Chiar daca nu era mereu totul pecetluit de firescul si normalul “te iubesc”. N-am mimat nimic, sa stii. Mi se parea un sacrilegiu sa ma prefac in iubire. Si acum mi se pare la fel. Pentru mine e alb sau negru. Nu-mi plac gri-urile.

Dar eu zic ca nici sa fugi, asa, de lume, de tot si de toate, nu-i ok. Trust me, il vei gasi din nou pe el.

Ea continua sirul povestirii, ca si cand nu ar fi auzit nimic.

Pe atunci simteam cum fericirea in stare pura imi patrundea in toata fiinta si mi se injecta singura in toti porii. Aveam gravat pe fata un zambet tamp. All day long. Nimic nu parea sa ma tulbure. Gurile rele nu aveau acces in citadela mea. Toate celulele mele erau imbibate cu iubire. Fericirea in doi. Da! Exista! Nu sunt doar baliverne inventate de unii ca sa-si hraneasca orgoliul.

El imi spunea deseori ca eram iubirea pe care o asteptase toata viata! Ce sa vrei mai mult? Simteam ca ma divinizeaza, ca doar eu sunt lumea lui si ma facea sa simt asta nu doar prin vorbe, ci si prin fapte. Ma plimba peste tot, imi gatea, imi aducea flori si cadouri. Ma rasfata. Avea un dar special de a-mi pune zambetul pe buze si de a ma face sa ma simt speciala.

Dar, pentru ca exista mereu un dar, orice inceput are si un sfarsit. Nu-mi plac sfarsiturile. Sunt hidoase. Simti cum disperarea te cuprinde in ghearele ei ascutite si iti smulge inima din piept. Ramai mut. Fara replica. Incapabil de a avea vreo reactie. Uiti sa respiri. Inima ti-e scoasa din piept si azvarlita pe caldaram. Tavalita si facuta una cu pamantul. Ai vrea sa o pui la loc, dar forte nevazute te tin rastignita locului si constati ca ti-e aproape imposibil sa o recuperezi.

Si uite asa devii heartless. Si vreme indelungata nu mai lasi pe nimeni sa se atinga de tine sau de viata ta. Esti toata doar o rana. Si de atata durere sau, poate dintr-un orgoliu prostesc, te apuci de construit cazemate, ridici ziduri groase in jur, ca sa nu mai poata nici dracu’ sa escaladeze zidul, oricat s-ar chinui. Dar, in adancul sufletului tot speri. Astepti. Nici tu nu  prea stii clar ce anume. Sa apara cineva de dupa ziduri. Tic-tac, tic-tac…anii trec. Pustii. Retrospectia nu te ajuta deloc. Nu reusesti sa vezi nmic memorabil vezi in viata ta din anii care s-au scurs intre timp. Toti au trecut pe langa tine cu viteza unui meteorit, ce trece razant pe langa scoarta terestra. In afara de cateva fire de par alb si niste riduri in plus, in rest nimic spectaculos.

Darling, crede-ma, pana mai deunazi eu nu credeam in sfarsituri. Deloc! La vremea aia nici nu voiam sa concep ca mie mi s-ar putea intampla ceva atat de odios cum ar fi moartea iubirii. Nu admiteam ca iubirea mea ar avea un alt final decat acela firesc, cu “ne vom iubi till death do us part”. Dar sfarsiturile sunt inevitabile, you know. Am invatat asta, dureros, peste timp. Cand te astepti mai putin te trezesti ca vine peste tine ca un tavalug si te nimiceste. Nu mai ramane nimic dupa. Decat un suflet gol, spart, ciobit, fara viata. Inert. Defect. Supravietuieste cine poate.

Intelegi ce vreau sa zic, dear? Practic, ramai agatat intr-o bucla de timp si-ti trebuie o forta enorma sa te extragi din spinningul care te tine prizonier. Pentru ca, nu-i asa, tu, din prea mult masochism, vrei sa mai stai in malaxorul iubirii pierdute. Ti se pare un loc caldut, de unde nu vrei sa evadezi, pentru ca acolo sunt toate momentele in care ai fost fericita. Si te invarti in gol. La nesfarsit.

Inchizi ochii si incerci sa rememorezi clipele, deschizi ochii si vezi prima voastra fotografie. Ce zambete fericite! Pe atunci eu nu prea stiam nimic despre nefericire. Era primul nostru drum la munte. Ne tineam de mana. Ce tineri si fericiti eram! Natura intreaga era martora iubirii noastre. Toti oamenii straini de pe strada ne zambeau complice. Simteam ca soarta ne era prielnica. Ca am castigat la loteria vietii. Ca suntem suflete pereche. Ingerii insusi stateau de paza la poarta iubirii, iar vantul de primavara se plimba nestingherit prin parul nostru. Ne-am oprit sa bem un ceai. Mirosul plin de arome din ceaiul de iasomie imi inunda narile si acum, ori de cate ori deschid sertarul cu amintiri si imi iese in fata folderul unde e stocata amintirea. Imi ploua in suflet ori de cate ori vad cu ochii mintii ochii lui plini de iubire si o dorinta de necuprins in cuvinte.

Din nefericire, suntem atat de neputinciosi in fata sortii. Iar fericirea este temporara sau “doar o himera”, cum spunea un mare poet plecat, intre timp, dintre noi.

Insa, stii ce doare cel mai tare? Atunci cand nu poti trai cu resemnarea. Dar cum ai putea face asta? Ar trebui sa te prefaci ca nu mai suferi? Ca nu mai simti nimic? Disimularea n-a fost niciodata punctul meu forte. As vrea sa stiu daca exista retete care sa functioneze. Ceva care sa repare oamenii defecti, aia care nu mai stiu sa functioneze corect dupa ce trec prin socuri din astea emotionale.

In timp ne-am pierdut unul de celalalt intelegi, dear? Minciuna si tradarea si-au facut loc in culcusul iubirii noastre si-au facut ravagii mai ceva decat tsunami.

As vrea sa rad, sa stii. As vrea sa-i rad vietii in fata, cu gura pana la urechi, dar nu-mi iese decat un rictus chinuit.

As vrea sa fiu curajoasa si puternica, sa nu mai plang mereu ca un copil speriat. Iar tu sa nu mai fi nevoita sa-mi stergi lacrimile de pe obraz si sa fiu o pacoste pentru tine.

As vrea sa regasesc reperele dupa care sa ma ghidez ca sa pot inainta prin viata no matter what.

Si as mai vrea ca eu si cu el sa avem puterea sa ne intalnim pe strada si sa ne zambim, ca si cand am fi doi straini dar sa ne imbratisam ca doi buni prieteni, ca si cand ieri ne-am fi vazut ultima oara.

Cand iubesti, ierti. Stii prea bine ca viata se va ingriji de restul.

Ispita

El stătea rezemat de ușa cafenelei, nehotărât. Era o apariție năucitoare de fiecare dată când îl vedea. Totul era impecabil. Niciun detaliu nu era lăsat hazardului. Simțea că o privește. Aproape că o strivea cu ochii ăia imposibil de frumosi, de-un albastru azuriu. Era ritualul lor, în fiecare zi de miercuri. Ea stătea la masa din colț, de lângă fereastră, de unde vedea tot. Îl aștepta. El intra la aceiași oră în cafenea. Oh, cât de previzibil! Dar îi plăcea. Pentru că știa la ce să se aștepte. Se priveau lung, cu subînțeles. Îsi vorbeau din priviri. Azi își pusese pantofii negri stiletto, rochia vintage, din voal cu flori de iris și își agățase de o mână geanta Gucci, primită în dar de ziua ei. Touch-ul final era dat de parfumul discret, diafan, ca o adiere de primăvară, de la Armani. Era imposibil să-i rezisti acestei creaturi, iar el nu vedea absolut niciun motiv să facă asta. O privea admirativ, insistent și cu subînțelesuri. Angajații din cafenea participau și ei la acest joc al ispitei și provocării. Încăperea se umplea de energie, care se muta pe rând la toți clienții prezenți. Ritualul continuă. El iși comandă un ristretto. Fără să-și mute ochii de la ea. Ea și-a comandat deja un cafe latte. La care ar asorta o țigară, dacă ar sta afara, la terasă. Dar azi e frig. Iar rochia e subțire. Deci, nu! Azi fără țigară. Se uită la el pe furiș. Cât pe ce să se înece cu cafeaua văzându-i privirea înfiptă adânc în ochii ei smaraldici. Zici că e un vrajitor, cu diplomă în arta magiei. Nu înțelege cum reușsește s-o bulverseze așa de fiecare dată când îl vede. Încearcă să joace rolul indiferenței dar nu prea îi iese. Se uită afară, la traficul îngrozitor. De afară se aud claxoane de șoferi nervosi. El și-a terminat cafeaua, se ridică de la masă și se îndreaptă spre ieșire. Îl simte că se apropie. Aproape că îi atinge mana în trecere. Îi aude respirația. Inima începe să ii bată cu putere, ca nebuna, gata să-i iasă din piept și să fugă după el. Dar rămâne înțepenită pe scaun. Cafeaua s-a răcit și nu mai are niciun gust.
Ahh…dă-o naibii de treabă, simte că iar s-a purtat ca o puștoaică novice. Data viitoare e musai să fie mai stăpână pe ea.

LISSE

Mă așez pe spate într-un colț de rai. Îmi lipesc capul de iarba verde, curată. Mă încearcă un sentiment de veșnicie. Soarele îmi inunda privirea. Nu mai văd nimic. Timpul s-a oprit. Închid ochii. Aș vrea să rămână totul împietrit. Aș vrea ca timpul să-mi lase clipa asta perfectă, în care vântul călduț îmi mângăie obrajii, iar copiii aleargă fericiți pe pajiște, printre lalelele roșii gigantice.
Sunt în cel mai frumos parc pe care l-am văzut vreodată. Keukenhof, în Lisse. Aproape că mă doare retina de atâta frumusețe care mi se dezvăluie în fața ochilor la tot pasul. Peste tot cât vezi cu ochii sunt numai lalele. Zeci de specii. Poate sute. În culori și forme diferite. Am senzația că arhitecții grădinii au dorit ca ele să atingă perfecțiunea. Se pare că au reușit. Sentimentul de plenitudine pe care-l încerc nu l-am mai avut de multă vreme.
N-am nevoie de nimic. Nu am gânduri. Doar exist. Respir. Sunt happy! Nu vreau să știu de unde vin și unde mă duc. Nu în momentul ăsta. Sunt aici, acum! Atât! Mă las mângâiată de soare. Mă conectez cu pământul. Simt că-mi dă forță. Mă uit la cer și văd cum îngerul meu păzitor îmi face semn cu mâna. Mă salută. E fericit  pentru fericirea mea.
Aș bea o cafea cu tine. Și m-aș plimba cu tine de mână. Aș pune planuri pe hârtie. Cum ce planuri? Despre noi. Aș merge pe străzi în neștire, până aș muri de oboseală. Dar n-aș simți-o, pentru că tu mi-ai da toată energia de care aș avea nevoie.
Mai vreau o clipă. Din asta perfectă!

Hoții de iubire

stolen_heart_by_thedaydreamer
Vă spun pe șleau, cei mari mari și mai parșivi hoți nu sunt cei care devalizează băncile! Nuu! Sunt hoții de iubire. Vă jur! Te fură pe față, fără niciun pic de jenă, cu un tupeu ce ar face să roșească și statuile lui Bernini, iar după ce te storc de vlagă te aruncă la gunoi ca pe o ceapă degerată, ca pe o lămâie mucegaită, ori ca pe o haină veche, rămasă mică cu trei numere și roasă de molii. For the love of God, îți pui zeci de întrebări, cu ce dracu’ am greșit, de ce eu, de ce acum, de ce…de ce?
Îti place al naibii să te iluzionezi că ești fericit(ă), îți impui singur(ă) capul cu zeci de scenarii, care mai de care mai fanteziste sau neverosimile și speri ca măcar unul din ele să se materializeze. But no luck!
Pâna mai deunăzi simțeai că aerul tău este aerul lui(ei) și viceversa, respirația ta nu era completă fără respirația lui(ei). Aveai senzația că aerul disponibil se termina dacă nu era obiectul adorației tale prin preajmă și că viața ta n-ar avea niciun sens în afara momentelor petrecute împreună. Și începi să te simți ca un carusel stricat, care se învârte în gol și care scoate niște zogomote ciudate pe fundalul vieții tale făcute praf.
De ce? Păi, e foarte simplu! Pentru că fiecare cuvânt pe care îl spunea subiectul adorației tale era o nestemată plină de valoare la bursa cuvintelor prețioase pe care tu, ca un colecționar pasionat ce ești, le așezai pe toate cu condescendență în vitrina amintirilor, și pentru că sperai la cât mai multe asemenea cuvinte sau sentimente. Te așteptai la cuvinte din alea care să te facă să visezi frumos, nu din alea care se înfig în inimă ca un cuțit, lăsându-te lat(ă) de dezamăgire.
Și tot gândești și tot analizezi și întorci problema pe toate fețele. Și, a naibii de treabă, îți dă numai cu zero. Peste tot. Gândurile pleacă din capul tău cu viteza luminii, dar se lovesc de zidurile reci ale camerei pline de amintiri și se întorc la tine cu aceiași viteză, izbindu-te în moalele capului ca un bumerang, provocând și mai mult damage.
Tu dai tot ce ai mai bun, toată ființa, tot ce ești și tot ce devii, dedici ani din viața fără să faci calcule meschine, fără să faci inventarul sentimentelor, iar când pleacă îți iau totul, într-o fracțiune de secundă, fără regrete, ca și cum iubirea pe care le-ai dat-o ar fi fost dintotdeauna dreptul lor din naștere. Și nu, nu dau semne că ar intenționa să-ți arate vreodată nici cel mai mic semn de recunoștință. Ba, dimpotrivă, tot ei sunt cei care reproșează. Cunoașteți scenariul, sunt sigură. Îți arată o ură viscerală, de care nu-i credeai vreodată capabili. Îți arată, de fapt cât de înveninat e sufletul lor.
Umblă o vorbă precum că norocul și l-ar face omul cu mâna lui. Mno, și atunci de ce sunt pe planetă atât de multe nefericiri? De ce nu pune fiecare mâna pe treabă și nu se apucă de construit noroc?
Și ce faci când nu mai poți să pierzi ce nu mai ai de pierdut?
Ce faci cu anii irosiți?
Ce faci cu visurile nematerializate?
Ce faci cu iubirile neîmplinite?
Si, cel mai important, ce faci cu timpul care ți-a mai rămas?

Când ai avut ultima dată curajul să ceri ceva de la viață?

Egoismul zilelor noastre sfâșie totul în noi și ne rupe în bucăți. Romantismul a murit demult într-o lume prea avidă de posesii materiale și atât de săracă sufletește, că ți-e teamă să privești în jur ca să nu-ți rănești retina. Au apus demult zilele în care oamenii se priveau sincer în ochi și s-a pus demult praful pe iubirile necondiționate de statutul social.

Continuarea aici: http://www.catchy.ro/cand-ai-avut-ultima-data-curajul-sa-ceri-ceva-de-la-viata/107725

Bărbatul imposibil de iubit

Sophie îl regăsise pe Chris, bărbatul cu care avusese cu ani în urmă conversaţii fabuloase dar care dispăruse, lăsând în urmă zeci de întrebări fără răspuns. Deşi cel mai mare regret al Sophiei fusese acela că nu apucase să-l cunoască, în mintea ei era cel mai mişto bărbat alive, şi asta pentru simplul motiv că avuseseră o comunicare unică, cuvintele curgând între ei ca un fluviu ce nu putuse fi oprit. Puteau discuta despre orice, aveau gusturi şi preferinţe comune, le plăcea formaţia Antract, The Notebook, cu Noah şi Allie cea nărăvaşă, raw vegan cuisine, muzica clasică, old movies, you name it.

158539-164764

Dar, pentru că întotdeauna trebuie să existe un dar, și pentru că femeile deştepte încep să se poarte prostește când inima le e pusă pe jar, Sophie a marşat plină de speranţă, aruncându-se în vâltoarea sentimentelor reapărute instant. Şi nu oricum, ci cu inconştienţa sinucigaşului şi cu o voluptate care exista fără doar și poate doar în inima ei avidă de iubire şi atenţie. Vocea raţiunii o lăsase de izbeliște din nou. S-a aruncat ca orbetele în această nebunie, fără plasă de siguranţă, ca și când se pregătea să facă bungee jumping cu propriile-i sentimente. La fel de stupid procedase şi prima dată, punându-şi sufletul pe tavă şi la discreţia totală a lui Chris. Şi acum, ca și atunci și-a canalizat toată energia în direcţia lui, având comportamentul unui condamnat la ghilotină sau, mai degrabă al unui narcoman, care intră în sevraj dacă nu-și ia doza zilnică.

L-a iertat din start pentru modul urât în care alesese să dispară din viaţa ei cu ani în urmă şi, culmea, nici măcar nu aştepta vreo scuză sau vreo justificare din partea lui. Îl vroia în viaţa ei şi atât. Restul nu mai conta sau găsea că este complet irelevant.

Reluaseră instant conversaţiile nesfârşite, discutau ore-n şir, până uitau de ei şi de lume, riscul de a se plictisi vreodată fiind practic inexistent, lucru rarisim. El avea darul de a o face să se simtă specială, prin tot ce spunea. Pentru ea el era deosebit, chiar dacă era doar un clişeu de doi lei, învechit.

Nu mai locuia în acelaşi oraş cu ea dar stabiliseră să se vadă la sfârşit de noiembrie. Îl va vedea, în sfârşit! Aştepta momentul ăsta aşa cum un copil îl aşteaptă cu emoţie şi bucurie nedisimulată pe Moş Crăciun.

Avea în ea o dorinţă nemărginită de iubire, plină de aşteptări ancestrale. Cu inconştienţa unui novice a jucat din nou iubirea la poker, cu speranţa că de data asta cărţile îi vor fi favorabile. Şi-a amanetat toate speranţele pe sume exorbitante şi era pregătită să meargă la întâlnirea cu destinul descheiată la suflet şi cu inima legată cu fundă roşie.

Simţea că de data asta va fi altfel. Trebuia să fie altfel! Îl aştepta de atâta vreme. De când dispăruse din viaţa ei îl căutase fără încetare, cu speranţa în suflet. Nu putuse să renunţe la el nicio secundă. În sinea ei poate că spera şi într-o reparaţie a timpului. Totuşi, el rămânea în continuare un puzzle destul de greu de descifrat. Anumite întrebări se loveau de ziduri, rămânând fără răspuns. Nu era chiar atât de transparent cum şi-ar fi dorit.

Îl simţea schimbat, parcă nu mai era acelaşi bărbat pe care îl “ştia”. Dar ce știa despre el, la urma urmelor? Poate că nu-l cunoscuse cu adevărat niciodată şi doar intuia cum ar putea fi. Dar poate că nu era deloc aşa cum şi-l imaginase ea și poate doar îl idealizase. Da, avea acest obicei păgubos de a înfrumuseţa orice persoană pe care o cunoştea, atribuindu-i acesteia calităţi pe care persoana în cauză uneori nici nu le avea în realitate.

După o lună de conversaţii zilnice a început să-l simtă distant, ezitant. Trecea de la o stare la alta cu viteza unui supersonic iar aceste stări o debusolau şi o întristau. Schimbase tactica, căuta vini imaginare, îi făcea reproşuri mai mult sau mai puţin voalate. I-a invocat problema încrederii fără a avea, însă, un motiv întemeiat. Reuşise să-i strecoare în suflet sentimentul vinovăţiei pentru lucruri care nici măcar nu se întâmplaseră și chiar sentimentul insuficienţei, de parcă vroia să-i transmită că nu e demnă de el. Devenea maestru în a o face să se simtă like shit.

Cu fiecare conversaţie îi strecura în suflet sentimentul că ceva inevitabil se va se întâmpla, că se pregăteşte să-i pună din nou inima în stand by, însă ea refuza să admită asta. Simțea că devine frunză-n vânt, la discreţia totală a hotărârii lui, fără să aibă vreun cuvânt de spus. Dezamăgirea a început să muşte perfid din ea, dându-si seama că istoria se repeta lamentabil.

Chris refuza să dea vreo explicaţie logică sau să-și argumenteze acuzaţiile. Nu înțelegea nimic dar poate că nici nu era nimic de înţeles. Poate nu era treaba ei să înţeleagă modul în care funcţiona mintea lui sau de ce se comporta așa. Nu se putea opri, însă, să nu se întrebe ce resorturi intime îi determinaseră retragerea și căror demoni sau temeri nu reuşea el să le facă faţă, punând, din nou, piedici destinului.

Un gând perfid mușca din ea. Poate nu era liber, aşa cum îi spusese? Ăsta ar putea fi un motiv destul de întemeiat dar şi grav, nu? Ar însemna că nu fusese sincer? În schimb îi cerea ei sinceritate totală? Ceea ce ea îi acordase! Și atunci unde mai era quid pro quo-ul?

Poate că atunci când dispăruse fără urmă fusese vorba, totuşi, de o persoană care intervenise în planurile lui şi nu de o decizie pe care el o luase, aşa cum încercase oarecum să se justifice, chiar dacă ea nu-i ceruse asta!

Deși se străduia, Sophie nu reușea să înţelegă de ce el îşi schimase subit rezoluția. Când îl întreba cu ce a greşit, el îi răspundea “cu nimic”, “nu ai tu nicio vină” şi că de vină ar fi ce se petrecea în mintea lui.

Încrederea, ah, acest sentiment preţios şi atât de fragil, acest bibelou de porţelan care funţionează în ambele sensuri, căzuse în spaţiul atemporal dintre ei şi se spărsese în mii de bucăţi. Simțea că se prăbuşește de pe Everest. Nu voia decât să stea faţă în faţă. Ei DOI. Și timp. Să se cunoască. Atât. Cât de greu putea fi? Ce ascundea el atât de grav? De ce se răzgândise? De ce renunţa din nou chiar înainte de a începe?

Sophie şi-ar fi dat regatul, dacă ar fi avut unul, doar ca să-i afle motivaţia. Mintea ei întorcea situația pe toate părțile, încercând să găsească un motiv plauzibil. Dar, poate că el îşi dăduse seama că nu este “fit for her”? Hmm… uite, o idee care nu-i trecuse prin cap până atunci. Poate îi era teamă că nu s-ar fi putut ridica la înălţimea aşteptărilor ei sau nu ar avea forța necesară să se urce pe piedestalul pe care simţise el că, într-un fel, Sophie îl pusese?

Ei doi faţă în faţă era imaginea pentru care ea trăise în ultima lună, de când îl regăsise. Şi acum această imagine se năruia, pierzându-se în mocirla zilelor. Prin ce fel de lentile vedea el lumea şi realitatea? Un lucru era clar! Prin alte culori decât cele prin care o vedea Sophie.

De ce îi dăduse din nou speranţe? De ce o amăgise din nou? Nu se face așa ceva! Nu fără să-ţi buşesti maxim karma şi să plăteşti apoi cu următoarele vieţi pentru asta. În plus, va rămâne pentru totdeauna pe buze întrebarea “what if”?

Cănd l-a regăsit, după ani de zile, s-a simţit cea mai norocoasă femeie şi a crezut că i-a venit rândul să fie fericită. A crezut că miracolul s-a produs şi că el este cel cu care va picta pe cerul destinului lor, asemeni lui Picasso.

Autoanalizându-se, a concluzionat că are o problemă legată de relaţionarea ei cu oamenii. A constatat că are impardonabilul obicei să creadă în ei, acordându-le tot timpul încredere totală. În schimb uită de fiecare dată să se preţuiască și coboară ștacheta în mod nejustificat. Big mistake!

Păi, de ce ai da oamenilor discounturi nemeritate, pentru care aceştia nu au nici măcar curtoazia să arate puţină recunoştinţă? Sophie şi-a dat seama că se află în total dezacord cu lumea în care trăieşte, practic se situează în afara trendului zilei.

Și a mai înțeles că nimeni nu-i va repara nici timpul şi nici zgârieturile de pe suflet și că doar ea are puterea să facă asta. Conștientizând asta a simţit că i se ridică un văl de ceaţă de pe ochi, totul apărându-i într-o lumină nouă. Un zâmbet eliberarator i se lărgi pe toată fața.

În această nouă realitate, abia descoperită, a întrevăzut o lume din care Chris nu avea cum să facă parte, pentru că el are prea multe văluri de ceaţă pe ochi, care-l împiedică să vadă lucrurile așa cum le vede ea acum. Încercase din nou s-o îngenuncheze în iubire, dar Sophie a reușit să se replieze magistral.

El nu face altceva decât să fugă neîncetat de propriile temeri, amestecate cu renunţări, care îl vor duce în final doar la frustrare şi nefericire.

Din acest motiv este un bărbat imposibil de iubit.

CARDUL DE (IN)FIDELITATE

2016-03-07-1457366247-3329208-infidelitycounselingnyc-1

S-au întâlnit întâmplător, când Ana traversa strada şi s-a dezechilibrat, gata sa cadă. El a prins-o de mână şi şi-a înfipt privirea în ochii ei smaraldici. Pentru câteva secunde s-au privit intens, fiecare analizându-l pe celălalt.

  • Eu sunt Victor, tu?
  • Ana.

L-a scanat instant dar nu prea i-a insuflat încredere. El i-a întins repede o carte de vizită pe care i-a putut citi numele, scris cu font Arial black, italic bold: Victor Popescu, general manager compania X. Fără să-l întrebe, i-a spus că este divorţat de câţiva ani, că în prezent este într-o relaţie de puțină vreme, dar simte „că nu este ce trebuie”. Cu alte cuvinte, a vrut să joace cartea sincerităţii maxime, sperând că va fi apreciată o astfel de dezvăluire. Ana mai auzise acest şablon, care devenise prea des uzitat de bărbaţi în ultima vreme, dorindu-se a fi o scuză cu ajutorul căreia îşi justificau în general acţiunile de gen.

Din atitudinea lui mult prea degajată şi personală, i s-a părut că e genul de bărbat arogant şi plin de ifose, catalogand această atitudine drept o tară datorată posesiilor şi funcţiilor pe care, probabil le avea. A ţinut să-i precizeze chiar şi faptul că făcea parte dintr-o familie de artişti. Şi ce? Asta îi transfera lui vreo calitate? Ana s-a simţit oarecum agresată de faptul că el vroia să-i imprime sentimentul că un barbat ca el nu este de ratat. Simţea că la capitolul caracter omul avea niște lipsuri, de care avea să se convingă destul de rapid, cu fiecare cuvânt pe care Victor i-l spunea, deşi de abia se cunoscuseră.

Şi, ca să dea cu bâta în baltă şi mai cu brio, avusese aroganţa maximă să o avertizeze „să nu se îndrăgostească de el” pentru că este un bad boy. Prin urmare, toate sinapsele ei începuseră să facă „poc, poc”, transmițându-i mesaje clare gen „not good for you girl, he is a player”. Ăsta se crede Alfa sau Omega? Sau ce?

În ciuda indiciilor clare, care o avertizau că nu este pentru ea, s-a hotărât, totusi, să-i dea o şansă, însă doar pentru că reuşise să îi stârnească oarecum curiozitatea şi voia să vadă ce poate, deşi ştia că genul ăsta de bărbat nu poate prea multe. Sau nu vrea sa poată!

La o zi de la întâmplarea cu pricina o sună Victor şi o invită să ia prânzul împreună, chipurile să se cunoască mai bine. Şi o invită la un restaurant aflat fix în partea cealaltă a oraşului, faţă de locul în care se afla ea. Afară începuse să ningă şi traficul se aglomerase, aşa că i-au trebuit mai mult de 45 de minute ca să ajungă la locul cu pricina. Când, în sfârşit a ajuns, a constatat că nu prea are ce să comande din „vastul” meniu. Se opri totuşi asupra unei salate, mai ceru şi o apă plată şi, în timp ce se pregatea să savureze salata, îl aude pe Victor cum îi spune mai mult şoptit:

  • ”Eu sunt Victor, baby, and I am in love”

Upss! Iniţial a crezut că nu aude bine. Ăăă…a zis ceva de love? Mno, dar ce fals a sunat replica asta, frate! A stricat tot, așa, din start?

  • De cine eşti îndrăgostit, dragă? întrebă Ana aproape fără glas.
  • De tine!

Hai că începea bine. Atât de bădăran și înfumurat să fie?

  • Buuun! Eu sunt Ana, beibi, și îți spun la modul cel mai sincer că am oroare de minciuni, nu-mi plac lăudăroșii şi mi-e milă de tipii cu handicapuri sufletești, înţelegi? Și e clar că tu întrunești toate condițiile. Așa că, mai ușor cu pianul pe scări, că nu diger prea bine declarațiile de genul ăsta. Puțină decență, please!

În timp ce spunea asta se uita la el și vedea cum toţi muşchii feţei i se schimonosesc într-o grimasă, fiind incapabil să articuleze un cuvânt. Lovise grav. Apăi, cum, putea să creadă el orice despre ea, dar nu suporta sub nicio formă ideea că cineva ar putea s-o considere o gâscă proastă, care crede în basme cu Albă ca zăpada.

Mai face o ultimă încercare. Între o gură de apă plată și un zâmbet mai mult demonstrativ, aruncat pe diagonală, îl întreabă pe Victor tranşant:

  • Şi, ia s-auzim, beibi, ce-ți lipsește în momentul ăsta? Let me guess, iubirea?
  • Nuuu, sări el ca ars, chiar sunt iubit, apreciat, am tot ce-mi trebuie.
  • ?!!?Atuuunci?? făcu Ana ochii mari, interzişi. Luminează-ma, te rog!
  • N-aș putea să-ti spun exact.
  • Încearcă, totuși! Fă un efort, așa, de dragul întâlnirii.
  • Ookeei, dacă chiar insiști, o să-ncerc. Vezi tu, îmi lipsesc chestiile hot, alea care-ți pun în mişcare adrenalina. You know! Şi-i făcu Anei cu ochiul, cu subînţeles.
  • Îți bați joc de mine? zise Ana, enervată, moment în care se înecă cu o nucă din salată și începu să tușească.

Pentru informația asta traversase jumătate de oraș? Ce dezamăgire!

Hmmm! Deci așa care va să zică? Bărbații când sunt îndrăgostiţi de femeia pe care o au pe inventar, nu mai au chef sau curaj să-i ceară to do stuff? Cu alte cuvinte, nu mai pot conjuga iubirea în toată splendoarea şi plenitudinea? Urâtă concluzie.

Restul conversației a fost ceva gen “hai că vreau să plec odată de aici, locul ăsta cade pe mine dacă mai rămân cinci minute”.

Tocmai ce se intersectase cu încă un nefericit, care vroia fix altceva decât avea acasă. The same old story! Ana era absolut convinsă că Victor avea o femeie faină acasă  de care, însă, el se plictisise iar acum avea chef de zbenguieli kinky prin alte budoare. Cu precauție maximă, păi cum altfel. Călca pe ouă ca să-și păstreze bruma de liniște de acasă. Dar oare ce însemna pentru el acasă? Dacă cu sufletul sau trupul era mereu prin alte case sau camere de hotel impersonale?

Afară ningea în continuare cu fulgi mari și Ana privea pe geam la spectacolul iernii. Deodată începu să vadă cu ochii memoriei vremea copilăriei, când toate lucrurile erau perfect așezate și toate trăirile erau infint mai simple și copleșitor de frumoase. Când nu existau atâtea „de ce”-uri fără răspuns si când zilele se scurgeau fără complicații din astea cu love, kinky stuff și bărbați nemulțumiți cu ce au și care își doresc mereu altceva.

Pentru că „altceva-ul” ăsta nu este, de fapt, decât o iluzie. Tot ce este altceva sau nou se învecheşte imediat. Dar ei nu își dau seama că nu fac altceva decât să se joace într-un mod meschin şi egoist cu iluziile lor şi ale altora, construind castele din cărți de joc. Şi apoi se miră profund când ele se dărâmă la prima adiere mai puternică sau la prima carte extrasă din edificiul prost construit. Și când femeia renunță și ea, într-un final, obosită de atâta miunciună și trădare.

Ana are o denumire generică pentru genul ăsta de bărbați, care nu știu ce vor și de multe ori, din acest motiv, pierd totul pe mâna lor. Le zice simplu „luzări ”.

I-a spus lui Victor că trebuie să plece. Se făcuse târziu şi afară şi în sufletul ei. Simțea că se sufocă de indignare și dezgust, voia sa iasă din restaurant să respire aer curat și să simtă fulgii mari de zăpadă cum îi cad pe față, prelingându-se printre genele mari şi negre, aidoma lacrimilor din sufletul ei.

El a cerut nota de plată și ea a auzit ca prin vis cum îl intreabă chelnerul:

  • Plătiți cash sau cu cardul? Aveţi card de fidelitate la noi?

El a răspuns apăsat și hotărât: „plătesc cash”, ignorând complet a doua întrebare.

Anei i s-a părut pentru o clipă că răspunde ea chelnerului, dar poate că nu era decât un răspuns șoptit din gândurile ei:

Domnul plătește cu cardul. Cardul de (in)fidelitate!”