Ce facem cu viata netraita din visele noastre?

dreams

Tie ti se intampla cateodata sa-ti pui intrebari existentiale de genul “Ce a fost exceptional sau memorabil in viata mea de pana acum?” sau “Am iubit cu adevarat?”, “Am primit iubire?”, “Am fost demna de ea sau ea de mine?”, “Am facut tot ce trebuia sa o pastrez?”, “Am iesit la rampa in lumina reflectoarelor, mergand pe covorul rosu?”, “care-i rostul meu pe lume?”, “Mi-au iesit din prima incercarile?” Ntz! Nici macar din a doua! Pfff… “Pai, de ce? Unde am gresit?”

De cele mai multe ori ne amagim ca suntem “on the right path” si, mai devreme sau mai tarziu, lucrurile bune din viata trebuie sa ni se intample si noua, pentru ca, nu-i asa, toti ne nastem cu dreptul divin la fericire. Dar nu se intampla deloc asa!! Dar deloc!

Oare ce ar trebui sa faci cand vezi ca nimic din ce planuiesti cu viata ta nu iese asa cum vrei? Cand scenariul vietii iti este refuzat de producatorul suprem pe motiv de fonduri insuficiente. Iar daca nu ti-l refuza oricum te pune sa-l refaci, ca sa te incadrezi in bugetul auster.

Si ca sa-i faci pe plac incepi sa tai din vise, sa ciopartesti povestea vietii, pana ajungi sa nu mai recunosti nici personajele nici intamplarile din cauza atator renuntari si ajustari. Si in momentul asta simti cum urca in tine revolta, pentru ca nu poti fericit daca exista o prapastie enorma intre  viata ta reala si cea netraita,  din visele tale.

Ne pricepem de minune sa facem planuri si sa ne imaginam viata perfecta. Avem mai toti diplome pe care sta scris “magna cum laude” la cursul de scenaristica. Ce mai, “Dreameri” perfecti suntem, pe culoarele sinuoase ale destinului. Dar uitam cu desavarsire de amanuntul esential, ala care iti deraiaza traiectoria si visele,  si anume componenta deloc neglijabila numita realitate, care face ca drumul de la A la B sa nu fie asa lin cum iti imaginezi sau cum iti doresti sa fie. Dimpotriva, il face al naibii de greu si “almost ugly” pe alocuri.

Si ajungi la concluzia ca aproape nimic din ce ai planuit cu viata ta nu a iesit exact asa cum ti-ai dorit. Uneori mai iese ce visezi, dar niciodata asa cum visezi.  Sesizati diferenta.

Te atasezi de planurile pe care le faci asa cum te atasezi de copilul caruia ii dai viata. Dar ele refuza cu obstinatie sa se materializeze in forma dorita de tine. De multe ori faci opriri  in statiile viselor, le pui la zid si le supui unor interogatorii interminabile. Degeaba! De cele mai multe ori tot ceea ce auzi drept raspuns este doar ecoul vocii tale, plin de regretele neimplinirilor. Si mai avem un narav. Ne place sa batem la usi inchise. Si pierdem ani de zile stand in fata lor, desi este mai mult decat evident pentru oricine ca nu se vor deschide.

Prin prisma alegerilor gresite pe care le facem, avem parte de perioade grele in viata, cand sufletul ne este ingenunchiat si tarat prin noroi, iar inima  inceteaza sa mai bata. Iti trebuie apoi ani de zile sa te repliezi, sa-ti aduni sufletul cu farasul si sa incerci sa-l repari. Platesti sume exorbitante pentru reparatii  si  faci credite pe care apoi cu greu reusesti sa le achiti.

In astfel de momente te asezi la masa cu Dumnezeu si il intrebi cu obida: “de ce eu?” “de ce tocmai eu?” Niciun raspuns. “Mie cand o sa-mi vina randul sa-mi traiesc viata pe care am visat-o”? “Vreau lucrurile alea magice, stropite cu praf de stele!” Liniste totala.

Incerci sa-i spui ca ce traiesti acum nu simti ca este viata ta! Ca te simti un outsider in ea, iar suma zilelor devine uneori o povara prea greu de suportat. Ca nu te mai simti viu. Ca simti totul ca pe un surogat de o calitate foarte slaba, care isi pierde gustul si aroma cu fiecare zi care trece. Ca ti-ai pierdut inclusiv acea “joie de vivre”. Si ca ai obosit sa tot fii rasucit pe toate partile in malaxorul vietii si nu mai vrei sa simti gustul dezintegrarii fiintei in mii de particule. Nu vrei decat sa arunci peste bord tot balastul si sa te restartezi pe alte coordonate.

Nu mai vrei intuneric, vrei sa vezi pe unde calci in viata ta, pentru ca te-ai impiedicat si ai cazut de prea multe ori, iar genunchii tai sunt praf si deja nu mai suporta alte cazaturi. Vrei sa stii unde este intrerupatorul ca sa poti aprinde lumina, pentru ca bezna a devenit prea densa si nu ai primit in dotare faimosii ochi de pisica.

Si, da, ai cam obosit sa tot bajbai prin zeci de variante ale aceleiasi existente, ca si cand te-ai afla in fata unor usi glisante, iar intamplarile din viata ta se schimba la 360 de grade, in functie de abilitatea ta (masurata in secunde) de a trece sau nu de usile alea la momentul oportun.

Pai cum sa nu-ti vina sa il tragi de guler pe God almighty si sa ii spui pe un ton nervos-decisiv: “dom’le, as vrea sa lasi naibii scenariul ala asa cum il scriu eu, sa nu mai faci modificari substantiale decat daca sunt fucking extraordinare, pentru ca mi-ar placea sa stiu ca ceva bun se va intampla incepand de ACUM, iar expresia  “o sa fie bine” nu a devenit doar un sablon mult prea uzitat, care si-a pierdut semnificatia, da? Iar eu voi ajunge acolo unde imi doresc, asa cum scrie in partitura mea. Deci, fara stersaturi si adaugiri pe margine, ai priceput?”

Si chiar daca stii prea bine ca piedicile nu vor inceta sa apara, macar sa afli ce riscuri trebuie sa-ti asumi! Sau cat mai dureaza challenge-ul. Si mai vrei sa stii cate sute de obstacole mai ai de depasit pana cand viata ta reala sa coincida cu cea traita in adancul sufletului si asa cum ti-o imaginezi in vis, pentru a putea fi cu adevarat fericit.

Pentru ca, nu-i asa, nu putem trai la nesfarsit o viata pe care o simtim ca nu ne apartine cu adevarat!