O iubire inutil de frumoasa

20161113_134636

Tu te vezi cum arati, maaah? Ia uita-te in oglinda si zi-mi daca iti place reflexia din ea. Cati bani ai da pe tine, acum? Cu moaca asta umflata de plans, ochii cat cepele si nasul cat borcanul de castraveti. Ce ma fac eu cu tine, mah? cu ochii astia tristi si rosii de atata plans. O catastrofa esti, daca vrei sa stii, o pacoste, ce sa mai discutam. Epava scrie pe tine. Pentru cine plangi, mah, asa, de ti se scurge si sufletul din tine odata cu lacrimile? Ai de gand sa-l inunzi pe vecinul de la parter? Life insurance ai? La cum te prezinti, s-ar putea sa ai nevoie. Viata-i faina, dar trebuie sa vrei! Ce dracu’, nu intelegi ca nu merita nimeni sa te ofilesti asa?

Stii, incepu ea sa povesteasca printre sughituri, fiecare iubire are inceputuri frumoase. Unele de-a dreptul idilice. Habar n-am sa-ti spun daca iubirea mea a fost idilica sau nu in sensul in care ne gandim, dar mie asa mi se parea la vremea aceea.  Imi amintesc ca au existat momente perfecte, unice, in care am simtit ca sublimul dansa alaturi de noi. Chiar daca nu era mereu totul pecetluit de firescul si normalul “te iubesc”. N-am mimat nimic, sa stii. Mi se parea un sacrilegiu sa ma prefac in iubire. Si acum mi se pare la fel. Pentru mine e alb sau negru. Nu-mi plac gri-urile.

Dar eu zic ca nici sa fugi, asa, de lume, de tot si de toate, nu-i ok. Trust me, il vei gasi din nou pe el.

Ea continua sirul povestirii, ca si cand nu ar fi auzit nimic.

Pe atunci simteam cum fericirea in stare pura imi patrundea in toata fiinta si mi se injecta singura in toti porii. Aveam gravat pe fata un zambet tamp. All day long. Nimic nu parea sa ma tulbure. Gurile rele nu aveau acces in citadela mea. Toate celulele mele erau imbibate cu iubire. Fericirea in doi. Da! Exista! Nu sunt doar baliverne inventate de unii ca sa-si hraneasca orgoliul.

El imi spunea deseori ca eram iubirea pe care o asteptase toata viata! Ce sa vrei mai mult? Simteam ca ma divinizeaza, ca doar eu sunt lumea lui si ma facea sa simt asta nu doar prin vorbe, ci si prin fapte. Ma plimba peste tot, imi gatea, imi aducea flori si cadouri. Ma rasfata. Avea un dar special de a-mi pune zambetul pe buze si de a ma face sa ma simt speciala.

Dar, pentru ca exista mereu un dar, orice inceput are si un sfarsit. Nu-mi plac sfarsiturile. Sunt hidoase. Simti cum disperarea te cuprinde in ghearele ei ascutite si iti smulge inima din piept. Ramai mut. Fara replica. Incapabil de a avea vreo reactie. Uiti sa respiri. Inima ti-e scoasa din piept si azvarlita pe caldaram. Tavalita si facuta una cu pamantul. Ai vrea sa o pui la loc, dar forte nevazute te tin rastignita locului si constati ca ti-e aproape imposibil sa o recuperezi.

Si uite asa devii heartless. Si vreme indelungata nu mai lasi pe nimeni sa se atinga de tine sau de viata ta. Esti toata doar o rana. Si de atata durere sau, poate dintr-un orgoliu prostesc, te apuci de construit cazemate, ridici ziduri groase in jur, ca sa nu mai poata nici dracu’ sa escaladeze zidul, oricat s-ar chinui. Dar, in adancul sufletului tot speri. Astepti. Nici tu nu  prea stii clar ce anume. Sa apara cineva de dupa ziduri. Tic-tac, tic-tac…anii trec. Pustii. Retrospectia nu te ajuta deloc. Nu reusesti sa vezi nmic memorabil vezi in viata ta din anii care s-au scurs intre timp. Toti au trecut pe langa tine cu viteza unui meteorit, ce trece razant pe langa scoarta terestra. In afara de cateva fire de par alb si niste riduri in plus, in rest nimic spectaculos.

Darling, crede-ma, pana mai deunazi eu nu credeam in sfarsituri. Deloc! La vremea aia nici nu voiam sa concep ca mie mi s-ar putea intampla ceva atat de odios cum ar fi moartea iubirii. Nu admiteam ca iubirea mea ar avea un alt final decat acela firesc, cu “ne vom iubi till death do us part”. Dar sfarsiturile sunt inevitabile, you know. Am invatat asta, dureros, peste timp. Cand te astepti mai putin te trezesti ca vine peste tine ca un tavalug si te nimiceste. Nu mai ramane nimic dupa. Decat un suflet gol, spart, ciobit, fara viata. Inert. Defect. Supravietuieste cine poate.

Intelegi ce vreau sa zic, dear? Practic, ramai agatat intr-o bucla de timp si-ti trebuie o forta enorma sa te extragi din spinningul care te tine prizonier. Pentru ca, nu-i asa, tu, din prea mult masochism, vrei sa mai stai in malaxorul iubirii pierdute. Ti se pare un loc caldut, de unde nu vrei sa evadezi, pentru ca acolo sunt toate momentele in care ai fost fericita. Si te invarti in gol. La nesfarsit.

Inchizi ochii si incerci sa rememorezi clipele, deschizi ochii si vezi prima voastra fotografie. Ce zambete fericite! Pe atunci eu nu prea stiam nimic despre nefericire. Era primul nostru drum la munte. Ne tineam de mana. Ce tineri si fericiti eram! Natura intreaga era martora iubirii noastre. Toti oamenii straini de pe strada ne zambeau complice. Simteam ca soarta ne era prielnica. Ca am castigat la loteria vietii. Ca suntem suflete pereche. Ingerii insusi stateau de paza la poarta iubirii, iar vantul de primavara se plimba nestingherit prin parul nostru. Ne-am oprit sa bem un ceai. Mirosul plin de arome din ceaiul de iasomie imi inunda narile si acum, ori de cate ori deschid sertarul cu amintiri si imi iese in fata folderul unde e stocata amintirea. Imi ploua in suflet ori de cate ori vad cu ochii mintii ochii lui plini de iubire si o dorinta de necuprins in cuvinte.

Din nefericire, suntem atat de neputinciosi in fata sortii. Iar fericirea este temporara sau “doar o himera”, cum spunea un mare poet plecat, intre timp, dintre noi.

Insa, stii ce doare cel mai tare? Atunci cand nu poti trai cu resemnarea. Dar cum ai putea face asta? Ar trebui sa te prefaci ca nu mai suferi? Ca nu mai simti nimic? Disimularea n-a fost niciodata punctul meu forte. As vrea sa stiu daca exista retete care sa functioneze. Ceva care sa repare oamenii defecti, aia care nu mai stiu sa functioneze corect dupa ce trec prin socuri din astea emotionale.

In timp ne-am pierdut unul de celalalt intelegi, dear? Minciuna si tradarea si-au facut loc in culcusul iubirii noastre si-au facut ravagii mai ceva decat tsunami.

As vrea sa rad, sa stii. As vrea sa-i rad vietii in fata, cu gura pana la urechi, dar nu-mi iese decat un rictus chinuit.

As vrea sa fiu curajoasa si puternica, sa nu mai plang mereu ca un copil speriat. Iar tu sa nu mai fi nevoita sa-mi stergi lacrimile de pe obraz si sa fiu o pacoste pentru tine.

As vrea sa regasesc reperele dupa care sa ma ghidez ca sa pot inainta prin viata no matter what.

Si as mai vrea ca eu si cu el sa avem puterea sa ne intalnim pe strada si sa ne zambim, ca si cand am fi doi straini dar sa ne imbratisam ca doi buni prieteni, ca si cand ieri ne-am fi vazut ultima oara.

Cand iubesti, ierti. Stii prea bine ca viata se va ingriji de restul.

Ispita

El stătea rezemat de ușa cafenelei, nehotărât. Era o apariție năucitoare de fiecare dată când îl vedea. Totul era impecabil. Niciun detaliu nu era lăsat hazardului. Simțea că o privește. Aproape că o strivea cu ochii ăia imposibil de frumosi, de-un albastru azuriu. Era ritualul lor, în fiecare zi de miercuri. Ea stătea la masa din colț, de lângă fereastră, de unde vedea tot. Îl aștepta. El intra la aceiași oră în cafenea. Oh, cât de previzibil! Dar îi plăcea. Pentru că știa la ce să se aștepte. Se priveau lung, cu subînțeles. Îsi vorbeau din priviri. Azi își pusese pantofii negri stiletto, rochia vintage, din voal cu flori de iris și își agățase de o mână geanta Gucci, primită în dar de ziua ei. Touch-ul final era dat de parfumul discret, diafan, ca o adiere de primăvară, de la Armani. Era imposibil să-i rezisti acestei creaturi, iar el nu vedea absolut niciun motiv să facă asta. O privea admirativ, insistent și cu subînțelesuri. Angajații din cafenea participau și ei la acest joc al ispitei și provocării. Încăperea se umplea de energie, care se muta pe rând la toți clienții prezenți. Ritualul continuă. El iși comandă un ristretto. Fără să-și mute ochii de la ea. Ea și-a comandat deja un cafe latte. La care ar asorta o țigară, dacă ar sta afara, la terasă. Dar azi e frig. Iar rochia e subțire. Deci, nu! Azi fără țigară. Se uită la el pe furiș. Cât pe ce să se înece cu cafeaua văzându-i privirea înfiptă adânc în ochii ei smaraldici. Zici că e un vrajitor, cu diplomă în arta magiei. Nu înțelege cum reușsește s-o bulverseze așa de fiecare dată când îl vede. Încearcă să joace rolul indiferenței dar nu prea îi iese. Se uită afară, la traficul îngrozitor. De afară se aud claxoane de șoferi nervosi. El și-a terminat cafeaua, se ridică de la masă și se îndreaptă spre ieșire. Îl simte că se apropie. Aproape că îi atinge mana în trecere. Îi aude respirația. Inima începe să ii bată cu putere, ca nebuna, gata să-i iasă din piept și să fugă după el. Dar rămâne înțepenită pe scaun. Cafeaua s-a răcit și nu mai are niciun gust.
Ahh…dă-o naibii de treabă, simte că iar s-a purtat ca o puștoaică novice. Data viitoare e musai să fie mai stăpână pe ea.

LISSE

Mă așez pe spate într-un colț de rai. Îmi lipesc capul de iarba verde, curată. Mă încearcă un sentiment de veșnicie. Soarele îmi inunda privirea. Nu mai văd nimic. Timpul s-a oprit. Închid ochii. Aș vrea să rămână totul împietrit. Aș vrea ca timpul să-mi lase clipa asta perfectă, în care vântul călduț îmi mângăie obrajii, iar copiii aleargă fericiți pe pajiște, printre lalelele roșii gigantice.
Sunt în cel mai frumos parc pe care l-am văzut vreodată. Keukenhof, în Lisse. Aproape că mă doare retina de atâta frumusețe care mi se dezvăluie în fața ochilor la tot pasul. Peste tot cât vezi cu ochii sunt numai lalele. Zeci de specii. Poate sute. În culori și forme diferite. Am senzația că arhitecții grădinii au dorit ca ele să atingă perfecțiunea. Se pare că au reușit. Sentimentul de plenitudine pe care-l încerc nu l-am mai avut de multă vreme.
N-am nevoie de nimic. Nu am gânduri. Doar exist. Respir. Sunt happy! Nu vreau să știu de unde vin și unde mă duc. Nu în momentul ăsta. Sunt aici, acum! Atât! Mă las mângâiată de soare. Mă conectez cu pământul. Simt că-mi dă forță. Mă uit la cer și văd cum îngerul meu păzitor îmi face semn cu mâna. Mă salută. E fericit  pentru fericirea mea.
Aș bea o cafea cu tine. Și m-aș plimba cu tine de mână. Aș pune planuri pe hârtie. Cum ce planuri? Despre noi. Aș merge pe străzi în neștire, până aș muri de oboseală. Dar n-aș simți-o, pentru că tu mi-ai da toată energia de care aș avea nevoie.
Mai vreau o clipă. Din asta perfectă!