Bărbatul frumos sau frumosul din bărbat?

http://www.catchy.ro/barbatul-frumos-sau-frumosul-din-barbat/104597

Fără niciun dubiu, femeia alege, e clar pentru toată lumea, da? Oricît ar vrea bărbaţii să creadă că ei sunt cei care aleg! Deci, ce alegeţi, dragelor?

Un chip frumos, un trup dotat cu muşchi sau un bărbat care să aibă creier şi caracter la purtător? Mai aveţi dubii? Nu ar trebui! Cred că este clar pentru toată lumea că trebuie căutat frumosul din bărbat şi nu bărbatul frumos!

Trebuie căutat bărbatul care-ţi oferă braţele lui puternice, în care să te cuibăreşti după o zi mai proastă, atunci când simţi nevoia de sprijin şi mîngîiere. Bărbatul care ştie să facă gesturile de care ai nevoie, exact cînd ai mai mare nevoie şi care să-ţi şoptească în urechi cuvinte potrivite, care să-ţi fie pansament pentru suflet şi lângă care să te simţi în siguranţă şi invincibilă, no matter what. Bărbatul a cărui prezenţă îţi dă şi ţie forţă și vitalitate.

 

 

Advertisements

Tempus fugit – ieri 30, azi 50

Anul ăsta, primăvara e a mea mai mult decât oricând! Mirosul îmbătător al florilor de cireş, amestecat cu cel al iasomiei și al liliacului mă trimit cu gândul la renaştere. A naturii şi a mea. Aş îmbrăţişa copacii şi florile și mi-aş zidi în inimă nemărginirea și nemurirea lor. Aș sta de vorbă cu destinul şi i-aş încredinţa toate zilele ce mi-au fost hărăzite şi care vor veni de aici înainte, ca să-mi croiască viaţa mult visată. Mi-aş juca viitorul la ruletă, iar când crupierul ar striga „les jeux sont faits”, aş paria toate zilele care mi-au mai rămas pe culoarea roşie. Viaţa este un dar preţios şi ar trebui celebrată în fiecare zi.

http://www.catchy.ro/tempus-fugit-ieri-30-azi-50/128479

Cu bărbați neterminați n-ai ce face!

http://www.catchy.ro/cu-barbati-neterminati-n-ai-ce-face/126109

Mi-e teamă că mi-ai stricat zenul, și nu pentru că nu e așezat al tău „cum trebuie”, spuse Aisha abia șoptit, astfel încât sa audă doar ea. Nici peste șase luni nu-l vei avea așezat, și nu pentru că am venit eu prea devreme în viața ta, ci pentru că nu ai putut să mă vezi așa cum sunt. Mi-e teamă că am dat buzna peste o poveste neterminată și este mai mult decât evident că nu ai ieșit din ea pentru simplul motiv că nu ai putut scrie tu finalul! Pentru că ea a fost mai iute de mână și l-a scris înaintea ta! Cum altfel s-ar putea explica faptul că butonai pe internet și o urmăreai pe rețeaua de socializare, apreciindu-i pozele, când eram împreună? Mi-e teamă că nici potriviți nu vom fi vreodată, din absolut niciun punct de vedere, spuse ea cu voce tare, apăsând pe fiecare cuvânt. Ne aflăm pe paliere atât de diferite în viață, fiecare luându-și diferit învățăturile și palmele, încât această întâlnire meteorică sau accidentală, spune-i cum vrei, va provoca doar stricăciuni minore.

TIMPUL

Ca să-l parafrazez pe Seneca, un ilustru filozof stoic roman, voi spune că “alt timp nu am”, decât cel prezent.  Iar “timpul prezent este foarte scurt, atât de scurt încât unora li se pare că nu este deloc”.

the-melting-watch

Cred că toți am vrea să avem mai mult timp. Însă, din păcate, timpul este atât cât este și măsura lui este la fel pentru fiecare dintre noi. Nu se dilată și nu face concesii nimănui. Nu poate fi jucat la ruletă și nici pus miză la jocul de poker. El este atât cât e.

Ne-am învățat să spunem prea ușor “nu am timp”. Pentru orice. Nu avem timp să ne vedem cu prietenii, cu rudele, nu avem timp să facem gesturi care ne fac umani, nu avem timp să facem aia și ailaltă. Tot ce facem este să ne plângem în mod excesiv și constant de lipsa timpului. Mă întreb uneori dacă înțelegem pe deplin semnificația acestei expresii.

Ne lăsăm prinși și învârtiți în malaxorul timpului până suntem secătuiți de energia vitală și îl pierdem în mod absolut prostește cu lucruri care ne deprimă, nu ne îmbogățesc spiritul și nu ne fac mai buni cu nimic.

Aș vrea să ne găsim în noi puterea să nu ne mai plângem mereu și să nu mai invocăm scuze jalnice cum ar fi că nu avem timp să ne vedem părinții sau să le dăm un amărât de telefon. Pentru că va veni timpul când nu vom mai avea pe cine să sunăm.

Aș vrea să se inventeze dozatorul perfect, care să ne ajute să ne măsurăm timpul și să-l oferim doar persoanelor care sunt cu adevărat interesate, la rândul lor, de a petrece timp cu noi și să-l alocăm doar lucrurilor care ne fac cu adevărat fericiți.

Timpul este atât de prețios, dragilor, și îl vedem secundă de secundă cum ni se curge printre degete, aidoma nisipului fin din clepsidră. Și, într-o bună zi, pe un pat de spital, ne trezim cu clepsidra goală, panicați de boală sau chiar de moartea iminentă, și cu gândurile răvășite la câte mai avem de făcut și la cât de puține am făcut!

Șocurile au darul de a ne trezi subit din amorțeală și ne dăm seama că mai vrem să trăim încă multe sentimente, momente și întâmplări de aici înainte și că mai avem o groază de lucruri de înfăpuit.

Și-ncepem, ca disperați ai sorții, să tragem de timp ca de un elastic, și vrem, dintr-o dată, ca viața să se dilate maximum și să ne dea de toate! Vrem ca timpul să se lungească, pentru că nu-i așa, am realizat că noi, de fapt, iubim viața asta oricât de nașpa ar fi fost până în momentul ăla și chiar dacă în fiecare zi ne-am trezit bosumflați, oțărâți pe ea și am boscorodit-o pe la colțuri.

Hm! Mă întreb, retoric, oare de ce ni se deschide apetitul pentru viață și îi vedem toată splendoarea numai după ce trecem pe lângă moarte? Ne apucă, așa, un soi de disperare și euforie, ne agățăm și mușcăm din ea până la sânge.

Simțim că vrem să ne îndeplinim toate visurile pe care le-am lăsat baltă și vrem să iubim cu forță, unic și irepetabil, așa cum nu am mai iubit niciodată, dar cum ne-am dorit întotdeauna să o facem.

Și mai vrem ceva! Vrem să fim copii perfecți ai părinților noștri și părinții perfecți ai copiilor noștri. Și ne doare până la plăsele concluziile sărace la care ajungem. Ne dăm seama că n-am făcut decât jumătate din lucrurile pe care am vrut sau am fi putut să le facem și că mereu am apelat la jumătăți de măsura în iubire și nu numai. Și realizăm cu amărăciune că nici măcar cu noi înșine nu am reușit să fim întotdeauna sinceri. Și simțim gustul amar al înfrângerii.

Și vrem să recalibrăm măcar un pic situația de fapt. Hotăram de urgență că de atunci înainte ne vom lua la trântă cu viața și că nu vom mai trișa și nu ne vom lăsa pe tânjeală. Vom depăși toate recordurile propuse și vom bifa fiecare obiectiv de pe listă. Ne vom atinge cele mai imposibile idealuri și vom materializa cele mai îndrăznețe visuri.

Pentru că vrem ca la final, atunci când va fi să tragem linie, să ieșim pe plus.

Și învățăm să ne trezim în fiecare dimineață și să constatăm fericiți că am mai primit în dar o zi glorioasă, în care am văzut albastrul cerului, am auzit șuieratul vântului sau am apucat un nou anotimp.

Și învățăm să fim recunoscători divinității pentru darul fabulos al încă unei zile în plus și pentru pariul câștigat cu viața.

Cu iubirea la control

Ce ne mai place să visăm și să ne mințim frumos! Paradoxal, ne supăram când suntem mințiți. Suntem toți niște bieți visători și ne iluzionăm plini de candoare și naivitate că oamenii ăștia care ne apar la un moment dat pe drumul vieții sunt marea noastră iubire și că până la ei nimeni nu a fost în stare să ne iubească așa cum meritam sau cum aveam noi nevoie.

http://www.catchy.ro/cu-iubirea-la-control/121446

JURNAL DE CALATORIE – MAGIC GREECE

Imi doream de multa vreme sa ajung pe meleaguri elene. Anul trecut am avut o noua tentativa soldata cu o ratare in acest sens. Anul acesta, insa, mi-am dorit atat de tare incat Universul s-a pus in miscare pentru mine si minunea s-a intamplat. My friends, Grecia nu dezamageste!  Poate doar 1-2 localnici, pe ici pe acolo si la final companiile aeriene. Nerelevant, pana la urma!

Ziua plecarii a venit incarcata de emotie si de asteptari. Destinatia mea pentru urmatoarele sapte zile un loc magic, de poveste din Marea Egee, una dintre insulele Cycladelor, Santorini (Thira). Este un loc absolut superb, care te face sa te indragostesti de el de la prima vedere. Se spune ca de aici porneste mitul Atlantidei.

Am aterizat dupa-amiaza pe aeroportul mic din Santorini, cu o camera mica de recuperat bagajele si cu un singur gate pentru plecare. Aici am fost asteptati si preluati cu un autorcar special, care ne-a dus pe fiecare la hotelul unde eram cazati. Imediat ce am ajuns la hotel am lasat  bagajele si am plecat sa vad primul apus de soare pe insula greceasca a “indragostitilor”, asa cum e botezata.

Trebuie sa va spun ca de-a lungul sejurului meu am vazut o gramada de miri imbracati in hainele de nuntasi care se cocotau pe acoperisurile rotunde ale caselor, insotiti de fotografi, chinuindu-se in caldura ucigatoare sa arate fericiti pentru posteritate si pentru a-si imortaliza momentele de inceput ale vietii in doi in aceste peisaje de vis.

Am ajuns in Fira cand soarele mai avea foarte putin sa se ascunda dupa insula Thirasia din fata. Peisajul care se intindea in fata mea era “breathtaking”. Am admirat minute in sir apusul si caldera care este, de fapt, denumirea craterului ce s-a format intre Vulcan si restul insulei.

In scurt timp am fost imbratisata de cel mai frumos apus de soare vazut vreodata in viata mea.  Mi-a intrat in suflet prin maretia si splendoarea cu care ma infasura in razele ce cadeau arzand, formand o fasie de lumina aurie pe luciul apei. Zecile de turisti prezenti priveau si ei extaziati. Pe masura ce se apropia ora apusului, soarele devenea un glob de foc incandescent care cobora tot mai mult si tot mai repede si care te orbea daca priveai prea mult la el. Toti cei prezenti aveam o singura preocupare, si anume sa incercam sa surprindem cat mai multe momente ale apusului. Selfie-ul era cuvantul de ordine. Bisericile cu celebrele acoperisuri albastre  straluceau in razele apusului. Santorini este insula unde soarele apune in aplauzele turistilor. Un spectacol superb care trebuie aplaudat!

20170820_195007

20170823_193521

Trebuie spus ca Santorini este o insula mica, cu relief stancos datorita eruptiei vulcanice care a devastat insula, spargand-o in bucati si reconfigurand-o. Fira, care este capitala insulei si care mi-a placut cel mai mult, este asezata intr-un perete vulcanic si este plina de case de un alb orbitor si cu acoperisuri rotunde care, alaturi de cupolele albastre ale bisericilor, as spune ca sunt emblema Greciei. Arbustii de Bougainvillea iti rasar in cale de peste tot, cu rozul lor cyclamen, care aproape ca iti ataca retina. Se spune ca Santorini este locul in care sunt mai multe biserici decat case, mai mult vin decat apa si mai multi magari decat barbati.

Fira este plina de stradute cochete, inguste, pe care sunt insirate, de-o parte si de alta, magazine si restaurante si taverne cu vedere la mare si vulcan. Aici am putut degusta souvlaki, greek salad, musaka, tzatziki, gyros, placinte cu legume si branza sau cu lapte si alte bunatati. Mythos este berea greceasca care mi-a placut, ca sa nu mai vorbim de vinurile traditionale, unul dintre cele mai bune fiind Vinsanto.

In Nordul Firei drumul se continua cu Firostefani, un satuc mic, de-o frumusete covarsitoare, care s-a contopit cu Fira, devenind un cartier al acesteia. Denumirea de Firostefani inseamna Coroana Firei. Aici gasesti poteci inguste, strazi abrupte si case traditionale. Satul urmator, Imerovigli este situat mai sus, astfel ca ofera o vedere si mai frumoasa asupra calderei si vulcanului. Este un sat fermector, linistit si cu o priveliste minunata asupra fortaretei Skaros. Intr-una din zile am pornit pe jos din Imerovigli si am mers pe stradute, pana in am ajuns in Fira, trecand prin Firostefani. Cu foarte multe opriri pentru fotografii.

Poti merge pana in capatul insulei, in Oia, insa distanta este destul de mare, cam 9-12 km, iar peisajul de-a lungul drumului este abrupt. Aici am admirat alte doua apusuri fabuloase. Primul dintre ele l-am admirat de pe ruinele vechiului castel bizantin, acel loc celebru care la apus este intesat de turisti ce vin cu 3-4 ore inainte si se se calca in picioare pentru o pozitie mai buna. Al doilea apus l-am savurat de langa celebrele mori de vant albe, in acest loc fiind si capatul insulei. O singura concluzie: magia este peste tot. Albul caselor contrasteaza in mod placut cu albastrul de cobalt al cupolelor sau al gardurilor. Insa apusul care mie mi s-a parut cel mai frumos a fost in Fira.

La plaja stateam in Kamari, una din cele mai populare statiuni din insula datorita plajelor cu pietre si nisip negru. Trebuie sa spun, insa, ca am nimerit exact in perioada in care vanturile puternice ale Marii Egee isi cam faceau de cap. Valurile erau mari si amenintatoare si luau cu ele pietre foarte mari cand se retrageau.  Doar in prima zi marea a fost linistita, in rest am intrat doar la mal si cu precautie.

In fiecare zi colindam drumurile insulei ca sa vedem si alte locuri superbe. Intr-una din zile am am participat la o excursie organizata la vulcanul Nea Kameni. Aici mi-am rupt la propriu adidasii in stancile colturoase pe care am urcat pret de o ora. Odata ajunsa sus, imaginea asupra calderei face toti banii. Exista un loc pe vulcan din care iese fum, ies aburi si este fierbinte!!!  Urmatoarea oprire a fost la apele termale, unde temperatura apei este de 30 grade. Cine a vrut a facut baie in micul golfulet plin de apa “ruginita”, plina de fier. Trei sferturi au ramas pe ambarcatiune. Eu am facut parte dintre cei un sfert care s-au balacit in apa ruginita. Insula care strajuieste micul golfulet are un singur locuitor. Nice! Ultima oprire a zilei a fost la Insula Thirasia, unde am luat un pranz binemeritat si am lenevit la soare.

O alta zi am dedicat-o vizitei la Thira Antica (Akrotiri) cu vestigiile antice si celebra plaja rosie, denumita asa datorita nisipului rosiatic si a stancilor vulcanice de culoare neagra si rosie care o inconjoara. Aici mi-am rupt si sandalele, hahaha! Erau foarte multi turisti care venisera in slapi, desi drumul coboara serpuitor si destul de abrupt pana jos, la plaja.

In doua dintre dimineti am avut grija sa ma trezesc inaintea soarelui si astfel mi-am oferit cadou doua rasarituri pline de noi inceputuri, de introspectie si cautari de raspunsuri la intrebari mai vechi sau mai noi.

Micul dejun era ritualul diminetii, pe care il luam intotdeauna la ora opt alaturi de doua pisici negre si una tarcata, la restaurantul hotelului de pe malul marii, cu terasa open space, imbratisata de razele abia trezite ale soarelui. Tabloul asta magic imi dadea o stare de bine pentru restul zilei.

Santorini este un loc magic, unde poti reveni  oricand cu placere si cu inima batand de emotie pura.20170821_184929

Jurnal de călătorie – Aventura cipriotă

cipru_4120

M-am întors din călătorie de câteva zile, dar am lăsat timpul să așeze și să sedimenteze în sertarele amintirilor și în cotloanele sufletului întâmplările și locurile frumoase pe care le-am vizitat. Călătoria era în plan de ceva vreme, însă mi se tot schimbau datele de plecare, din lipsa timpului și din cauza altor probleme stringente. Într-un final am plecat, cu bilet luat de pe o zi pe alta și valiza făcută cu viteza luminii. Am avut grijă să pun în ea mult chef de vacanță, un dor de ducă fără margini și o mare dorință de a vedea cât mai multe locuri din țara pe care urma, nu-i așa, să o tai de pe Bucket list.

Realitatea a depășit, însă, cu mult așteptările mele. Cipru, chiar dacă este o insulă mică de nouă mii și ceva de km pătrați, este o țară superbă, scăldată de apele Mediteranei, plină de istorie oriunde întorci privirea. Doar cu ocazia sejurului de la Roma, de acum 4 ani, am mai avut acest sentiment că oriunde merg este un muzeu în aer liber, iar istoria și cultura te îmbie să le descoperi la fiecare colț de stradă.

Dimineața începea întotdeauna cu nelipsita cafea Nesspresso, double strong, a cărui aromă o simt și acum în nări, dupa care destinația era în fiecare zi alta.

Am colindat pe drumurile din Paphos, un oraș absolut încântător, considerat “sălașul zeilor”, și până în Famagusta și în Protaras, unde am admirat stâncile din Cavo Greco și am făacut plajă pe celebra Nissi Beach din Aya Napa, considerată Ibiza Ciprului. Am mers de la un capăt la altul al Ciprului, în căutarea Afroditei și a celorlalte zeități mitologice. În fiecare zi mă urcam în mașină și poposeam în alte locuri, toate pline de istorie încă vie.

În Paphos am mers și printre plantațiile de banani, până am ajuns la celebra Choral Bay Beach. Toate plajele din Cipru sunt la superlativ, tocmai de aceea au și cele mai multe steaguri albastre.

Tot în Pahos am vizitat celebrul sit arheologic ce adăpostește Casa lui Dionisos, cu mozaicurile sale enorme, farul și teatrul. La un moment dat, după ce am terminat turul, obosită de căldura sufocantă, m-am așezat la orizontală pe o bancă din piatră, la umbra unor măslini, și am stat așa preț de vreo jumătate de oră, ascultând liniștea și vorbind cu veșnicia, cu ochii îndreptați spre cer și cu soarele ce străpungea crengile copacilor, cu razele lui puternice, care mă orbeau.

Trebuia să-mi recapăt puterile pentru că un alt sit arheologic mă aștepta să-l descopăr, “The Kings Thombs”. În realitate, mormintele nu sunt ale regilor ci ale aristocraților acelor vremuri, iar această informație o poți citi abia după ce plătești biletul și intri în incintă. Mormintele sunt unice prin faptul că sunt săpate în stâncă și arată ca niște case, conform tradiției egiptene.

Ultimul vestigiu vizitat în Paphos a fost Castelul, construit într-o manieră destul de simplistă. Apusul pe care l-am văzut de pe metereze a făcut toți banii. Mult mai interesant este castelul Kollosi, de lângă Limassol, pe care l-am vizitat în altă zi. Este construit pe 3 etaje, cu nenumărate camere și cu o priveliște de sus care îți taie respirația.

În Protaras, la Cavo Greco, pe o stancă stă de pază o biserică de rit grecesc, toată albă și cupola vospită în albastru, ca cele din Grecia. Biserica este extrem de mică. Pe treptele de la intrare zăceau leșinate de căldură două pisici. Înăuntru liniște și răcoare. Biserica goală. Iubesc bisericile goale. Gălăgia lumii mă obosește. Îmi place să aud liniștea și să o simt cum îmi inundă sufletul. Am intrat și am stat preț de câteva clipe să o inspir, să încerc să mă conectez și să mă încarc cu energia locului.

M-am simțit ca un călător prin Legendele Olimpului lui Alexandru Mitru, o carte faină pe care am citit-o în copilarie. Îmi aduc aminte sentimentul pe care l-am simțit atunci când citeam și dorința mea de a călca pe urmele zeităților grecești și de a vedea mitologia greacă la ea acasă. Și iată că, mulți ani mai târziu, visul a devenit realitate.

La Petra to Romiou, am pășit pe urmele Afroditei, zeița iubirii, cea născută din spuma mării, și am admirat celebra stâncă care-i poartă numele. Am rămas minute în șir admirând valurile Mediteranei, de-un albastru turcoaz, urmărind cum se spărgeau ritmic de stâncâ, în zgomote puternice. Cel mai mult îmi place să ascult cum îmi vorbește marea, atunci când valul se sparge de țărm.

Deși în cea mai mare parte pământul din Cirpu este arid din cauza climei, trebuie să știți că zonele de munte sunt pline pini, cedri si arbuști de culori și forme diferite, care-ți încântă retina. Pe mine cedrii m-au cucerit din prima.

La Akamas, locul botezat “Baths of Aphrodites”, care este de o frumusețe năucitoare, am mâncat frutti di mare și am făcut o binemeritată baie în apa extrem de caldă și de transparentă. Câteva ambarcațiuni de croazieră erau acostate în micul golfuleț. Altele soseau pentru prânz și siesta de după amiază. Copii se hârjoneau în apă și râdeau cu gura până la urechi. Ce altceva ai putea să îți mai dorești? Fructele de mare de la restaurantul de pe coastă au fost absolut delicioase, asezonate cu Halloumi, iar berea locala KEO avea o savoare deosebită. Halloumi este brânza cipriotă tradițională, semi-tare, nematurată, făcută dintr-un mix de lapte de capră și oaie, uneori și vacă, care se prepară pe grătar. Un deliciu maxim, trebuie gustată. Bineînțeles, prânzul a fost acompaniat de 2 pisici, care stăteau tolănite lasciv la umbră.

Călătoria a continuat spre Pedoulas, trecând printr-o vale plină de cedri,  urcând la altitudini amețitoare, pe drumurile munților Troodos, considerați “inima verde a Ciprului”. La 20 de km de Pedoulas și 1318 m altitudine,  se află Mânăstirea Kykkos, unde liniștea îți sparge timpanele și cerul este limita. Biserica este una dintre cele mai cunoscute și mai bogate din Cipru. Aici se află mormântul primului președinte al Ciprului, arhiepiscopul Makarios al III-lea. Cel mai tare am rămas uimită, când am auzit, în timp ce vizitam interiorul bisericii, 2 preoți vorbind limba română. Aproape că am zâmbit.

Am mers mai departe și am ajuns la Muntele Olymp, la altitudinea de 1952 m, unde bătea vântul și dintr-o dată era frig. Este un loc de neratat, iar drumul până acolo este mag-ni-fic!!

A doua zi am plecat spre Nicosia, capitala divizată a Ciprului. Am mers pe celebra stradă Ledra, până la punctul de control al documentelor, pentru a putea trece în partea turcă a orașului. Vizita aici, a fost ca un knock-down pentru mine. O întoarcere în timp și spațiu.

Faptul că Cipru a fost pe la 1800 sub administrație britanică și-a pus amprenta asupra clădirilor și organizării administrative. Tribunalul Colonial Britanic, stă de pază impunător pe una dintre străzi. Clădirea este complet funcțională, aici desfășurându-și activitatea în prezent Curtea Supremă. Pe o stradă în imediata apropiere am descoperit zeci de birouri de avocați, de o parte și de cealaltă a străzii. Lupta la baionetă este peste tot. M-am amuzat.

Foarte multe clădiri în stil colonial, care pe mine m-au fascinat prin formă și culoare, sunt în paragină. Sărăcia este dusă la extrem în partea asta a orașului. Nu m-am putut opri să nu mă întreb cum pot trăi acei oameni în condiții atât de mizere. Sau, mai bine spus, cum pot supraviețui, pentru că mizeria și sărăcia sunt cuvintele de ordine aici. Pe străzi erau foarte multe mașini abandonate. După starea în care se găseau mi-au dat senzația că zăceau așa de zeci de ani.

Căldura năucitoare făcea străzile să fie aproape pustii. Doar în Shenzen am mai simțit că hainele se lipeau instantaneu de mine, din cauza umidității excesive.

Peste tot se auzeau cicadele cu zgomotul lor asurzitor, ceva între sunetul greierului și al lăcustei. Căldura combinată cu umiditatea le întețește sunetele pe care le scot, începând de dimineață și până la apusul soarelui.

Plimbarea în Limassol Marina, a fost relaxantă. Locul este plin de restaurante, cafenele, taverne și de ambarcațiuni private acostate în port, una mai luxoasa ca alta. Cu greu puteai găsi un loc liber la o masă, chiar și în multitudinea de locații ce se înșirau de-a lungul esplanadei.

Oprirea a fost de data asta la Haagen Dazs, în vechiul port, unde înghețata, cu frișcă on top, un Perrier sparkling și Illy ristretto au fost vedetele serii. Tot în port mi-am îmbătat simțurile cu mirosul târziu al unui arbust de iasomie, care stătea îngropat în asfalt, stingher, lângă zidul unui restaurant.

Am privit soarele care apunea peste catargele ambarcațiunilor și mi-am dorit ca timpul să stea în loc. Cu această ocazie mi-am pierdut nu numai mințile dar și pălăria de soare cu sloganul “need a break”, pe care abia o cumpărasem din București înainte de plecare. Noroc că apucasem să-mi fac o poză cu ea pe ponton. Sîc! Mi-a părut rău, recunosc, însă mi s-a reproșat că e doar o fucking pălărie și nu ar trebui să mă mai atașez așa de lucruri. Right!

În Akrotiri, aproape de orașul Episkopi, se află Kourion Agora, cel mai spectaculos sit arheologic. Aici se află Teatrul Greco-Roman, unde acustica perfectă permite susținerea de concerte și piese de teatru. Panorama pe care o oferă situl este una care îți taie răsuflarea, pentru că poți vedea marea pe km întregi. Aici poți admira mozaicurile, te poți plimba printre ruinele băilor publice, poți vedea chiar și casa lui Achile. Un copil al unor turiști francezi, total afon, din păcate, verifica acustica teatrului, fredonând La Marseillaise. A fost comic.

Totuși, situl care pe mine m-a cucerit definitiv este Sanctuarul lui Apollo Hylates. Am ajuns acolo seara, pe la 19.00, cu jumătate de oră înainte de închidere. Nu mai era nimeni, doar eu pe tot situl. Am avut sentimentul că tot spectacolul naturii era doar pentru mine. Soarele care apunea cădea maiestuos peste coloanele rămase în picioare, luminându-le fabulos. Pardoxal, pustietatea îmi dădea un sentiment de apartenență. Doar liniștea vorbea. Soarele își trimitea ultimele săgeți luminoase, care se înfigeau în frunzele unui arbust ce avea culoarea verde crud. Este un loc mirific, pe care l-am luat cu mine în suflet la întoarcerea acasă.

Una din zile a fost rezervată vizitării orașului Larnaca, cel mai vechi oras din Cipru și al treilea ca mărime, dupa Nicosia și Limassol. Odată ajuns aici, o problemă stringentă pe care o întâmpini este cea a locurilor de parcare, dar asta sună oarecum familiar, nu-i așa? Cireașa de pe tort este faptul că se circulă cu volanul pe partea dreaptă. Distracțe maximă! Am găsit o parcare în cartierul turcesc și am plecat spre faleză, pe străduțele întortochiate și pitorești, pentru a lua prînzul la celebrul restaurant Militzis. Aici am comandat mâncarea specific cipriotă, totodată și specialitatea casei, numită “kleftico”, care este o carne de miel lăsată pe os, fiartă multe ore. Un deliciu. Cât timp am mâncat, am numărat multe avioane care veneau înspre culoarul de aterizare al aeroportului din imediata apropiere. Plimbându-mă pe faleză, am admirat casele în stil mediteranean, unele vopsite în alb și albastru. La întoarcere, am mers către Fortul construit de turci, care este chiar în buza mării. La interior se află muzeul medieval. Mergând în continuare pe străduțele din cartierul turcesc, am ajuns la Biserica Sfâantului Lazăr, construită pe mormântul gol al acestuia. Un loc încărcat de emoție.

În Limassol atmosfera seamănă mult cu cea a unei stațiuni estivale de la noi, mai cosmopolită, însă. Faleza este flancată de clădiri de birouri și de locuit, care sunt aliniate ca niște soldați. MyMall este singurul mall din Limassol. Ăștia nu au inflație de mall-uri ca la noi. O experiență interesantă am avut acolo la Esspresamente Illy, un loc unde aș reveni oricând cu plăcere, nu atât pentru sandwich-urile delicioase (club sandwich) cât pentru maniera în care sunt tratați clienții. Era să uit! Ocean Basket este un seafood restaurant, prezent în multe locuri din Cipru, inclusiv în Limassol. Într-una din seri am mâncat acolo un sushi tempura de nota zece.

Ah, și cum aș putea uita de terasele colorate și tavernele care pur și simplu te îmbie cu mâncăruri delicioase, fie că poartă amprenta turcească, grecească sau cipriotă. Poți savura orice dorești, de la celebrul souvlaki, asezonat cu tzatziki, meze sau keftalia, ori salata grecească, alături de o bere Keo sau, de ce nu, o Corona.

Cât pe ce să uit să vă spun despre simbolul national al Ciprului, care este măgarul. Puteți râde, dar se pare că o concurează serios pe Afrodita. Și nu aș putea uita nicicum pisicile, hell noo!! Pai, te împiedici de ele la fiecare colț de stradă sau tavernă. Se alintă singure și sunt puse mereu pe joacă, mai ales între ele, pe sub mesele clienților.

Una peste alta, a fost vacanța perfectă! Pentru data viitoare a rămas Kyrenia, orașul de pe coasta de Nord a Ciprului, cu al său port și castelul fortificat.