JURNAL DE CALATORIE – MAGIC GREECE

Imi doream de multa vreme sa ajung pe meleaguri elene. Anul trecut am avut o noua tentativa soldata cu o ratare in acest sens. Anul acesta, insa, mi-am dorit atat de tare incat Universul s-a pus in miscare pentru mine si minunea s-a intamplat. My friends, Grecia nu dezamageste!  Poate doar 1-2 localnici, pe ici pe acolo si la final companiile aeriene. Nerelevant, pana la urma!

Ziua plecarii a venit incarcata de emotie si de asteptari. Destinatia mea pentru urmatoarele sapte zile un loc magic, de poveste din Marea Egee, una dintre insulele Cycladelor, Santorini (Thira). Este un loc absolut superb, care te face sa te indragostesti de el de la prima vedere. Se spune ca de aici porneste mitul Atlantidei.

Am aterizat dupa-amiaza pe aeroportul mic din Santorini, cu o camera mica de recuperat bagajele si cu un singur gate pentru plecare. Aici am fost asteptati si preluati cu un autorcar special, care ne-a dus pe fiecare la hotelul unde eram cazati. Imediat ce am ajuns la hotel am lasat  bagajele si am plecat sa vad primul apus de soare pe insula greceasca a “indragostitilor”, asa cum e botezata.

Trebuie sa va spun ca de-a lungul sejurului meu am vazut o gramada de miri imbracati in hainele de nuntasi care se cocotau pe acoperisurile rotunde ale caselor, insotiti de fotografi, chinuindu-se in caldura ucigatoare sa arate fericiti pentru posteritate si pentru a-si imortaliza momentele de inceput ale vietii in doi in aceste peisaje de vis.

Am ajuns in Fira cand soarele mai avea foarte putin sa se ascunda dupa insula Thirasia din fata. Peisajul care se intindea in fata mea era “breathtaking”. Am admirat minute in sir apusul si caldera care este, de fapt, denumirea craterului ce s-a format intre Vulcan si restul insulei.

In scurt timp am fost imbratisata de cel mai frumos apus de soare vazut vreodata in viata mea.  Mi-a intrat in suflet prin maretia si splendoarea cu care ma infasura in razele ce cadeau arzand, formand o fasie de lumina aurie pe luciul apei. Zecile de turisti prezenti priveau si ei extaziati. Pe masura ce se apropia ora apusului, soarele devenea un glob de foc incandescent care cobora tot mai mult si tot mai repede si care te orbea daca priveai prea mult la el. Toti cei prezenti aveam o singura preocupare, si anume sa incercam sa surprindem cat mai multe momente ale apusului. Selfie-ul era cuvantul de ordine. Bisericile cu celebrele acoperisuri albastre  straluceau in razele apusului. Santorini este insula unde soarele apune in aplauzele turistilor. Un spectacol superb care trebuie aplaudat!

20170820_195007

20170823_193521

Trebuie spus ca Santorini este o insula mica, cu relief stancos datorita eruptiei vulcanice care a devastat insula, spargand-o in bucati si reconfigurand-o. Fira, care este capitala insulei si care mi-a placut cel mai mult, este asezata intr-un perete vulcanic si este plina de case de un alb orbitor si cu acoperisuri rotunde care, alaturi de cupolele albastre ale bisericilor, as spune ca sunt emblema Greciei. Arbustii de Bougainvillea iti rasar in cale de peste tot, cu rozul lor cyclamen, care aproape ca iti ataca retina. Se spune ca Santorini este locul in care sunt mai multe biserici decat case, mai mult vin decat apa si mai multi magari decat barbati.

Fira este plina de stradute cochete, inguste, pe care sunt insirate, de-o parte si de alta, magazine si restaurante si taverne cu vedere la mare si vulcan. Aici am putut degusta souvlaki, greek salad, musaka, tzatziki, gyros, placinte cu legume si branza sau cu lapte si alte bunatati. Mythos este berea greceasca care mi-a placut, ca sa nu mai vorbim de vinurile traditionale, unul dintre cele mai bune fiind Vinsanto.

In Nordul Firei drumul se continua cu Firostefani, un satuc mic, de-o frumusete covarsitoare, care s-a contopit cu Fira, devenind un cartier al acesteia. Denumirea de Firostefani inseamna Coroana Firei. Aici gasesti poteci inguste, strazi abrupte si case traditionale. Satul urmator, Imerovigli este situat mai sus, astfel ca ofera o vedere si mai frumoasa asupra calderei si vulcanului. Este un sat fermector, linistit si cu o priveliste minunata asupra fortaretei Skaros. Intr-una din zile am pornit pe jos din Imerovigli si am mers pe stradute, pana in am ajuns in Fira, trecand prin Firostefani. Cu foarte multe opriri pentru fotografii.

Poti merge pana in capatul insulei, in Oia, insa distanta este destul de mare, cam 9-12 km, iar peisajul de-a lungul drumului este abrupt. Aici am admirat alte doua apusuri fabuloase. Primul dintre ele l-am admirat de pe ruinele vechiului castel bizantin, acel loc celebru care la apus este intesat de turisti ce vin cu 3-4 ore inainte si se se calca in picioare pentru o pozitie mai buna. Al doilea apus l-am savurat de langa celebrele mori de vant albe, in acest loc fiind si capatul insulei. O singura concluzie: magia este peste tot. Albul caselor contrasteaza in mod placut cu albastrul de cobalt al cupolelor sau al gardurilor. Insa apusul care mie mi s-a parut cel mai frumos a fost in Fira.

La plaja stateam in Kamari, una din cele mai populare statiuni din insula datorita plajelor cu pietre si nisip negru. Trebuie sa spun, insa, ca am nimerit exact in perioada in care vanturile puternice ale Marii Egee isi cam faceau de cap. Valurile erau mari si amenintatoare si luau cu ele pietre foarte mari cand se retrageau.  Doar in prima zi marea a fost linistita, in rest am intrat doar la mal si cu precautie.

In fiecare zi colindam drumurile insulei ca sa vedem si alte locuri superbe. Intr-una din zile am am participat la o excursie organizata la vulcanul Nea Kameni. Aici mi-am rupt la propriu adidasii in stancile colturoase pe care am urcat pret de o ora. Odata ajunsa sus, imaginea asupra calderei face toti banii. Exista un loc pe vulcan din care iese fum, ies aburi si este fierbinte!!!  Urmatoarea oprire a fost la apele termale, unde temperatura apei este de 30 grade. Cine a vrut a facut baie in micul golfulet plin de apa “ruginita”, plina de fier. Trei sferturi au ramas pe ambarcatiune. Eu am facut parte dintre cei un sfert care s-au balacit in apa ruginita. Insula care strajuieste micul golfulet are un singur locuitor. Nice! Ultima oprire a zilei a fost la Insula Thirasia, unde am luat un pranz binemeritat si am lenevit la soare.

O alta zi am dedicat-o vizitei la Thira Antica (Akrotiri) cu vestigiile antice si celebra plaja rosie, denumita asa datorita nisipului rosiatic si a stancilor vulcanice de culoare neagra si rosie care o inconjoara. Aici mi-am rupt si sandalele, hahaha! Erau foarte multi turisti care venisera in slapi, desi drumul coboara serpuitor si destul de abrupt pana jos, la plaja.

In doua dintre dimineti am avut grija sa ma trezesc inaintea soarelui si astfel mi-am oferit cadou doua rasarituri pline de noi inceputuri, de introspectie si cautari de raspunsuri la intrebari mai vechi sau mai noi.

Micul dejun era ritualul diminetii, pe care il luam intotdeauna la ora opt alaturi de doua pisici negre si una tarcata, la restaurantul hotelului de pe malul marii, cu terasa open space, imbratisata de razele abia trezite ale soarelui. Tabloul asta magic imi dadea o stare de bine pentru restul zilei.

Santorini este un loc magic, unde poti reveni  oricand cu placere si cu inima batand de emotie pura.20170821_184929

Advertisements

Jurnal de călătorie – Aventura cipriotă

cipru_4120

M-am întors din călătorie de câteva zile, dar am lăsat timpul să așeze și să sedimenteze în sertarele amintirilor și în cotloanele sufletului întâmplările și locurile frumoase pe care le-am vizitat. Călătoria era în plan de ceva vreme, însă mi se tot schimbau datele de plecare, din lipsa timpului și din cauza altor probleme stringente. Într-un final am plecat, cu bilet luat de pe o zi pe alta și valiza făcută cu viteza luminii. Am avut grijă să pun în ea mult chef de vacanță, un dor de ducă fără margini și o mare dorință de a vedea cât mai multe locuri din țara pe care urma, nu-i așa, să o tai de pe Bucket list.

Realitatea a depășit, însă, cu mult așteptările mele. Cipru, chiar dacă este o insulă mică de nouă mii și ceva de km pătrați, este o țară superbă, scăldată de apele Mediteranei, plină de istorie oriunde întorci privirea. Doar cu ocazia sejurului de la Roma, de acum 4 ani, am mai avut acest sentiment că oriunde merg este un muzeu în aer liber, iar istoria și cultura te îmbie să le descoperi la fiecare colț de stradă.

Dimineața începea întotdeauna cu nelipsita cafea Nesspresso, double strong, a cărui aromă o simt și acum în nări, dupa care destinația era în fiecare zi alta.

Am colindat pe drumurile din Paphos, un oraș absolut încântător, considerat “sălașul zeilor”, și până în Famagusta și în Protaras, unde am admirat stâncile din Cavo Greco și am făacut plajă pe celebra Nissi Beach din Aya Napa, considerată Ibiza Ciprului. Am mers de la un capăt la altul al Ciprului, în căutarea Afroditei și a celorlalte zeități mitologice. În fiecare zi mă urcam în mașină și poposeam în alte locuri, toate pline de istorie încă vie.

În Paphos am mers și printre plantațiile de banani, până am ajuns la celebra Choral Bay Beach. Toate plajele din Cipru sunt la superlativ, tocmai de aceea au și cele mai multe steaguri albastre.

Tot în Pahos am vizitat celebrul sit arheologic ce adăpostește Casa lui Dionisos, cu mozaicurile sale enorme, farul și teatrul. La un moment dat, după ce am terminat turul, obosită de căldura sufocantă, m-am așezat la orizontală pe o bancă din piatră, la umbra unor măslini, și am stat așa preț de vreo jumătate de oră, ascultând liniștea și vorbind cu veșnicia, cu ochii îndreptați spre cer și cu soarele ce străpungea crengile copacilor, cu razele lui puternice, care mă orbeau.

Trebuia să-mi recapăt puterile pentru că un alt sit arheologic mă aștepta să-l descopăr, “The Kings Thombs”. În realitate, mormintele nu sunt ale regilor ci ale aristocraților acelor vremuri, iar această informație o poți citi abia după ce plătești biletul și intri în incintă. Mormintele sunt unice prin faptul că sunt săpate în stâncă și arată ca niște case, conform tradiției egiptene.

Ultimul vestigiu vizitat în Paphos a fost Castelul, construit într-o manieră destul de simplistă. Apusul pe care l-am văzut de pe metereze a făcut toți banii. Mult mai interesant este castelul Kollosi, de lângă Limassol, pe care l-am vizitat în altă zi. Este construit pe 3 etaje, cu nenumărate camere și cu o priveliște de sus care îți taie respirația.

În Protaras, la Cavo Greco, pe o stancă stă de pază o biserică de rit grecesc, toată albă și cupola vospită în albastru, ca cele din Grecia. Biserica este extrem de mică. Pe treptele de la intrare zăceau leșinate de căldură două pisici. Înăuntru liniște și răcoare. Biserica goală. Iubesc bisericile goale. Gălăgia lumii mă obosește. Îmi place să aud liniștea și să o simt cum îmi inundă sufletul. Am intrat și am stat preț de câteva clipe să o inspir, să încerc să mă conectez și să mă încarc cu energia locului.

M-am simțit ca un călător prin Legendele Olimpului lui Alexandru Mitru, o carte faină pe care am citit-o în copilarie. Îmi aduc aminte sentimentul pe care l-am simțit atunci când citeam și dorința mea de a călca pe urmele zeităților grecești și de a vedea mitologia greacă la ea acasă. Și iată că, mulți ani mai târziu, visul a devenit realitate.

La Petra to Romiou, am pășit pe urmele Afroditei, zeița iubirii, cea născută din spuma mării, și am admirat celebra stâncă care-i poartă numele. Am rămas minute în șir admirând valurile Mediteranei, de-un albastru turcoaz, urmărind cum se spărgeau ritmic de stâncâ, în zgomote puternice. Cel mai mult îmi place să ascult cum îmi vorbește marea, atunci când valul se sparge de țărm.

Deși în cea mai mare parte pământul din Cirpu este arid din cauza climei, trebuie să știți că zonele de munte sunt pline pini, cedri si arbuști de culori și forme diferite, care-ți încântă retina. Pe mine cedrii m-au cucerit din prima.

La Akamas, locul botezat “Baths of Aphrodites”, care este de o frumusețe năucitoare, am mâncat frutti di mare și am făcut o binemeritată baie în apa extrem de caldă și de transparentă. Câteva ambarcațiuni de croazieră erau acostate în micul golfuleț. Altele soseau pentru prânz și siesta de după amiază. Copii se hârjoneau în apă și râdeau cu gura până la urechi. Ce altceva ai putea să îți mai dorești? Fructele de mare de la restaurantul de pe coastă au fost absolut delicioase, asezonate cu Halloumi, iar berea locala KEO avea o savoare deosebită. Halloumi este brânza cipriotă tradițională, semi-tare, nematurată, făcută dintr-un mix de lapte de capră și oaie, uneori și vacă, care se prepară pe grătar. Un deliciu maxim, trebuie gustată. Bineînțeles, prânzul a fost acompaniat de 2 pisici, care stăteau tolănite lasciv la umbră.

Călătoria a continuat spre Pedoulas, trecând printr-o vale plină de cedri,  urcând la altitudini amețitoare, pe drumurile munților Troodos, considerați “inima verde a Ciprului”. La 20 de km de Pedoulas și 1318 m altitudine,  se află Mânăstirea Kykkos, unde liniștea îți sparge timpanele și cerul este limita. Biserica este una dintre cele mai cunoscute și mai bogate din Cipru. Aici se află mormântul primului președinte al Ciprului, arhiepiscopul Makarios al III-lea. Cel mai tare am rămas uimită, când am auzit, în timp ce vizitam interiorul bisericii, 2 preoți vorbind limba română. Aproape că am zâmbit.

Am mers mai departe și am ajuns la Muntele Olymp, la altitudinea de 1952 m, unde bătea vântul și dintr-o dată era frig. Este un loc de neratat, iar drumul până acolo este mag-ni-fic!!

A doua zi am plecat spre Nicosia, capitala divizată a Ciprului. Am mers pe celebra stradă Ledra, până la punctul de control al documentelor, pentru a putea trece în partea turcă a orașului. Vizita aici, a fost ca un knock-down pentru mine. O întoarcere în timp și spațiu.

Faptul că Cipru a fost pe la 1800 sub administrație britanică și-a pus amprenta asupra clădirilor și organizării administrative. Tribunalul Colonial Britanic, stă de pază impunător pe una dintre străzi. Clădirea este complet funcțională, aici desfășurându-și activitatea în prezent Curtea Supremă. Pe o stradă în imediata apropiere am descoperit zeci de birouri de avocați, de o parte și de cealaltă a străzii. Lupta la baionetă este peste tot. M-am amuzat.

Foarte multe clădiri în stil colonial, care pe mine m-au fascinat prin formă și culoare, sunt în paragină. Sărăcia este dusă la extrem în partea asta a orașului. Nu m-am putut opri să nu mă întreb cum pot trăi acei oameni în condiții atât de mizere. Sau, mai bine spus, cum pot supraviețui, pentru că mizeria și sărăcia sunt cuvintele de ordine aici. Pe străzi erau foarte multe mașini abandonate. După starea în care se găseau mi-au dat senzația că zăceau așa de zeci de ani.

Căldura năucitoare făcea străzile să fie aproape pustii. Doar în Shenzen am mai simțit că hainele se lipeau instantaneu de mine, din cauza umidității excesive.

Peste tot se auzeau cicadele cu zgomotul lor asurzitor, ceva între sunetul greierului și al lăcustei. Căldura combinată cu umiditatea le întețește sunetele pe care le scot, începând de dimineață și până la apusul soarelui.

Plimbarea în Limassol Marina, a fost relaxantă. Locul este plin de restaurante, cafenele, taverne și de ambarcațiuni private acostate în port, una mai luxoasa ca alta. Cu greu puteai găsi un loc liber la o masă, chiar și în multitudinea de locații ce se înșirau de-a lungul esplanadei.

Oprirea a fost de data asta la Haagen Dazs, în vechiul port, unde înghețata, cu frișcă on top, un Perrier sparkling și Illy ristretto au fost vedetele serii. Tot în port mi-am îmbătat simțurile cu mirosul târziu al unui arbust de iasomie, care stătea îngropat în asfalt, stingher, lângă zidul unui restaurant.

Am privit soarele care apunea peste catargele ambarcațiunilor și mi-am dorit ca timpul să stea în loc. Cu această ocazie mi-am pierdut nu numai mințile dar și pălăria de soare cu sloganul “need a break”, pe care abia o cumpărasem din București înainte de plecare. Noroc că apucasem să-mi fac o poză cu ea pe ponton. Sîc! Mi-a părut rău, recunosc, însă mi s-a reproșat că e doar o fucking pălărie și nu ar trebui să mă mai atașez așa de lucruri. Right!

În Akrotiri, aproape de orașul Episkopi, se află Kourion Agora, cel mai spectaculos sit arheologic. Aici se află Teatrul Greco-Roman, unde acustica perfectă permite susținerea de concerte și piese de teatru. Panorama pe care o oferă situl este una care îți taie răsuflarea, pentru că poți vedea marea pe km întregi. Aici poți admira mozaicurile, te poți plimba printre ruinele băilor publice, poți vedea chiar și casa lui Achile. Un copil al unor turiști francezi, total afon, din păcate, verifica acustica teatrului, fredonând La Marseillaise. A fost comic.

Totuși, situl care pe mine m-a cucerit definitiv este Sanctuarul lui Apollo Hylates. Am ajuns acolo seara, pe la 19.00, cu jumătate de oră înainte de închidere. Nu mai era nimeni, doar eu pe tot situl. Am avut sentimentul că tot spectacolul naturii era doar pentru mine. Soarele care apunea cădea maiestuos peste coloanele rămase în picioare, luminându-le fabulos. Pardoxal, pustietatea îmi dădea un sentiment de apartenență. Doar liniștea vorbea. Soarele își trimitea ultimele săgeți luminoase, care se înfigeau în frunzele unui arbust ce avea culoarea verde crud. Este un loc mirific, pe care l-am luat cu mine în suflet la întoarcerea acasă.

Una din zile a fost rezervată vizitării orașului Larnaca, cel mai vechi oras din Cipru și al treilea ca mărime, dupa Nicosia și Limassol. Odată ajuns aici, o problemă stringentă pe care o întâmpini este cea a locurilor de parcare, dar asta sună oarecum familiar, nu-i așa? Cireașa de pe tort este faptul că se circulă cu volanul pe partea dreaptă. Distracțe maximă! Am găsit o parcare în cartierul turcesc și am plecat spre faleză, pe străduțele întortochiate și pitorești, pentru a lua prînzul la celebrul restaurant Militzis. Aici am comandat mâncarea specific cipriotă, totodată și specialitatea casei, numită “kleftico”, care este o carne de miel lăsată pe os, fiartă multe ore. Un deliciu. Cât timp am mâncat, am numărat multe avioane care veneau înspre culoarul de aterizare al aeroportului din imediata apropiere. Plimbându-mă pe faleză, am admirat casele în stil mediteranean, unele vopsite în alb și albastru. La întoarcere, am mers către Fortul construit de turci, care este chiar în buza mării. La interior se află muzeul medieval. Mergând în continuare pe străduțele din cartierul turcesc, am ajuns la Biserica Sfâantului Lazăr, construită pe mormântul gol al acestuia. Un loc încărcat de emoție.

În Limassol atmosfera seamănă mult cu cea a unei stațiuni estivale de la noi, mai cosmopolită, însă. Faleza este flancată de clădiri de birouri și de locuit, care sunt aliniate ca niște soldați. MyMall este singurul mall din Limassol. Ăștia nu au inflație de mall-uri ca la noi. O experiență interesantă am avut acolo la Esspresamente Illy, un loc unde aș reveni oricând cu plăcere, nu atât pentru sandwich-urile delicioase (club sandwich) cât pentru maniera în care sunt tratați clienții. Era să uit! Ocean Basket este un seafood restaurant, prezent în multe locuri din Cipru, inclusiv în Limassol. Într-una din seri am mâncat acolo un sushi tempura de nota zece.

Ah, și cum aș putea uita de terasele colorate și tavernele care pur și simplu te îmbie cu mâncăruri delicioase, fie că poartă amprenta turcească, grecească sau cipriotă. Poți savura orice dorești, de la celebrul souvlaki, asezonat cu tzatziki, meze sau keftalia, ori salata grecească, alături de o bere Keo sau, de ce nu, o Corona.

Cât pe ce să uit să vă spun despre simbolul national al Ciprului, care este măgarul. Puteți râde, dar se pare că o concurează serios pe Afrodita. Și nu aș putea uita nicicum pisicile, hell noo!! Pai, te împiedici de ele la fiecare colț de stradă sau tavernă. Se alintă singure și sunt puse mereu pe joacă, mai ales între ele, pe sub mesele clienților.

Una peste alta, a fost vacanța perfectă! Pentru data viitoare a rămas Kyrenia, orașul de pe coasta de Nord a Ciprului, cu al său port și castelul fortificat.

O iubire inutil de frumoasa

20161113_134636

Tu te vezi cum arati, maaah? Ia uita-te in oglinda si zi-mi daca iti place reflexia din ea. Cati bani ai da pe tine, acum? Cu moaca asta umflata de plans, ochii cat cepele si nasul cat borcanul de castraveti. Ce ma fac eu cu tine, mah? cu ochii astia tristi si rosii de atata plans. O catastrofa esti, daca vrei sa stii, o pacoste, ce sa mai discutam. Epava scrie pe tine. Pentru cine plangi, mah, asa, de ti se scurge si sufletul din tine odata cu lacrimile? Ai de gand sa-l inunzi pe vecinul de la parter? Life insurance ai? La cum te prezinti, s-ar putea sa ai nevoie. Viata-i faina, dar trebuie sa vrei! Ce dracu’, nu intelegi ca nu merita nimeni sa te ofilesti asa?

Stii, incepu ea sa povesteasca printre sughituri, fiecare iubire are inceputuri frumoase. Unele de-a dreptul idilice. Habar n-am sa-ti spun daca iubirea mea a fost idilica sau nu in sensul in care ne gandim, dar mie asa mi se parea la vremea aceea.  Imi amintesc ca au existat momente perfecte, unice, in care am simtit ca sublimul dansa alaturi de noi. Chiar daca nu era mereu totul pecetluit de firescul si normalul “te iubesc”. N-am mimat nimic, sa stii. Mi se parea un sacrilegiu sa ma prefac in iubire. Si acum mi se pare la fel. Pentru mine e alb sau negru. Nu-mi plac gri-urile.

Dar eu zic ca nici sa fugi, asa, de lume, de tot si de toate, nu-i ok. Trust me, il vei gasi din nou pe el.

Ea continua sirul povestirii, ca si cand nu ar fi auzit nimic.

Pe atunci simteam cum fericirea in stare pura imi patrundea in toata fiinta si mi se injecta singura in toti porii. Aveam gravat pe fata un zambet tamp. All day long. Nimic nu parea sa ma tulbure. Gurile rele nu aveau acces in citadela mea. Toate celulele mele erau imbibate cu iubire. Fericirea in doi. Da! Exista! Nu sunt doar baliverne inventate de unii ca sa-si hraneasca orgoliul.

El imi spunea deseori ca eram iubirea pe care o asteptase toata viata! Ce sa vrei mai mult? Simteam ca ma divinizeaza, ca doar eu sunt lumea lui si ma facea sa simt asta nu doar prin vorbe, ci si prin fapte. Ma plimba peste tot, imi gatea, imi aducea flori si cadouri. Ma rasfata. Avea un dar special de a-mi pune zambetul pe buze si de a ma face sa ma simt speciala.

Dar, pentru ca exista mereu un dar, orice inceput are si un sfarsit. Nu-mi plac sfarsiturile. Sunt hidoase. Simti cum disperarea te cuprinde in ghearele ei ascutite si iti smulge inima din piept. Ramai mut. Fara replica. Incapabil de a avea vreo reactie. Uiti sa respiri. Inima ti-e scoasa din piept si azvarlita pe caldaram. Tavalita si facuta una cu pamantul. Ai vrea sa o pui la loc, dar forte nevazute te tin rastignita locului si constati ca ti-e aproape imposibil sa o recuperezi.

Si uite asa devii heartless. Si vreme indelungata nu mai lasi pe nimeni sa se atinga de tine sau de viata ta. Esti toata doar o rana. Si de atata durere sau, poate dintr-un orgoliu prostesc, te apuci de construit cazemate, ridici ziduri groase in jur, ca sa nu mai poata nici dracu’ sa escaladeze zidul, oricat s-ar chinui. Dar, in adancul sufletului tot speri. Astepti. Nici tu nu  prea stii clar ce anume. Sa apara cineva de dupa ziduri. Tic-tac, tic-tac…anii trec. Pustii. Retrospectia nu te ajuta deloc. Nu reusesti sa vezi nmic memorabil vezi in viata ta din anii care s-au scurs intre timp. Toti au trecut pe langa tine cu viteza unui meteorit, ce trece razant pe langa scoarta terestra. In afara de cateva fire de par alb si niste riduri in plus, in rest nimic spectaculos.

Darling, crede-ma, pana mai deunazi eu nu credeam in sfarsituri. Deloc! La vremea aia nici nu voiam sa concep ca mie mi s-ar putea intampla ceva atat de odios cum ar fi moartea iubirii. Nu admiteam ca iubirea mea ar avea un alt final decat acela firesc, cu “ne vom iubi till death do us part”. Dar sfarsiturile sunt inevitabile, you know. Am invatat asta, dureros, peste timp. Cand te astepti mai putin te trezesti ca vine peste tine ca un tavalug si te nimiceste. Nu mai ramane nimic dupa. Decat un suflet gol, spart, ciobit, fara viata. Inert. Defect. Supravietuieste cine poate.

Intelegi ce vreau sa zic, dear? Practic, ramai agatat intr-o bucla de timp si-ti trebuie o forta enorma sa te extragi din spinningul care te tine prizonier. Pentru ca, nu-i asa, tu, din prea mult masochism, vrei sa mai stai in malaxorul iubirii pierdute. Ti se pare un loc caldut, de unde nu vrei sa evadezi, pentru ca acolo sunt toate momentele in care ai fost fericita. Si te invarti in gol. La nesfarsit.

Inchizi ochii si incerci sa rememorezi clipele, deschizi ochii si vezi prima voastra fotografie. Ce zambete fericite! Pe atunci eu nu prea stiam nimic despre nefericire. Era primul nostru drum la munte. Ne tineam de mana. Ce tineri si fericiti eram! Natura intreaga era martora iubirii noastre. Toti oamenii straini de pe strada ne zambeau complice. Simteam ca soarta ne era prielnica. Ca am castigat la loteria vietii. Ca suntem suflete pereche. Ingerii insusi stateau de paza la poarta iubirii, iar vantul de primavara se plimba nestingherit prin parul nostru. Ne-am oprit sa bem un ceai. Mirosul plin de arome din ceaiul de iasomie imi inunda narile si acum, ori de cate ori deschid sertarul cu amintiri si imi iese in fata folderul unde e stocata amintirea. Imi ploua in suflet ori de cate ori vad cu ochii mintii ochii lui plini de iubire si o dorinta de necuprins in cuvinte.

Din nefericire, suntem atat de neputinciosi in fata sortii. Iar fericirea este temporara sau “doar o himera”, cum spunea un mare poet plecat, intre timp, dintre noi.

Insa, stii ce doare cel mai tare? Atunci cand nu poti trai cu resemnarea. Dar cum ai putea face asta? Ar trebui sa te prefaci ca nu mai suferi? Ca nu mai simti nimic? Disimularea n-a fost niciodata punctul meu forte. As vrea sa stiu daca exista retete care sa functioneze. Ceva care sa repare oamenii defecti, aia care nu mai stiu sa functioneze corect dupa ce trec prin socuri din astea emotionale.

In timp ne-am pierdut unul de celalalt intelegi, dear? Minciuna si tradarea si-au facut loc in culcusul iubirii noastre si-au facut ravagii mai ceva decat tsunami.

As vrea sa rad, sa stii. As vrea sa-i rad vietii in fata, cu gura pana la urechi, dar nu-mi iese decat un rictus chinuit.

As vrea sa fiu curajoasa si puternica, sa nu mai plang mereu ca un copil speriat. Iar tu sa nu mai fi nevoita sa-mi stergi lacrimile de pe obraz si sa fiu o pacoste pentru tine.

As vrea sa regasesc reperele dupa care sa ma ghidez ca sa pot inainta prin viata no matter what.

Si as mai vrea ca eu si cu el sa avem puterea sa ne intalnim pe strada si sa ne zambim, ca si cand am fi doi straini dar sa ne imbratisam ca doi buni prieteni, ca si cand ieri ne-am fi vazut ultima oara.

Cand iubesti, ierti. Stii prea bine ca viata se va ingriji de restul.

Ispita

El stătea rezemat de ușa cafenelei, nehotărât. Era o apariție năucitoare de fiecare dată când îl vedea. Totul era impecabil. Niciun detaliu nu era lăsat hazardului. Simțea că o privește. Aproape că o strivea cu ochii ăia imposibil de frumosi, de-un albastru azuriu. Era ritualul lor, în fiecare zi de miercuri. Ea stătea la masa din colț, de lângă fereastră, de unde vedea tot. Îl aștepta. El intra la aceiași oră în cafenea. Oh, cât de previzibil! Dar îi plăcea. Pentru că știa la ce să se aștepte. Se priveau lung, cu subînțeles. Îsi vorbeau din priviri. Azi își pusese pantofii negri stiletto, rochia vintage, din voal cu flori de iris și își agățase de o mână geanta Gucci, primită în dar de ziua ei. Touch-ul final era dat de parfumul discret, diafan, ca o adiere de primăvară, de la Armani. Era imposibil să-i rezisti acestei creaturi, iar el nu vedea absolut niciun motiv să facă asta. O privea admirativ, insistent și cu subînțelesuri. Angajații din cafenea participau și ei la acest joc al ispitei și provocării. Încăperea se umplea de energie, care se muta pe rând la toți clienții prezenți. Ritualul continuă. El iși comandă un ristretto. Fără să-și mute ochii de la ea. Ea și-a comandat deja un cafe latte. La care ar asorta o țigară, dacă ar sta afara, la terasă. Dar azi e frig. Iar rochia e subțire. Deci, nu! Azi fără țigară. Se uită la el pe furiș. Cât pe ce să se înece cu cafeaua văzându-i privirea înfiptă adânc în ochii ei smaraldici. Zici că e un vrajitor, cu diplomă în arta magiei. Nu înțelege cum reușsește s-o bulverseze așa de fiecare dată când îl vede. Încearcă să joace rolul indiferenței dar nu prea îi iese. Se uită afară, la traficul îngrozitor. De afară se aud claxoane de șoferi nervosi. El și-a terminat cafeaua, se ridică de la masă și se îndreaptă spre ieșire. Îl simte că se apropie. Aproape că îi atinge mana în trecere. Îi aude respirația. Inima începe să ii bată cu putere, ca nebuna, gata să-i iasă din piept și să fugă după el. Dar rămâne înțepenită pe scaun. Cafeaua s-a răcit și nu mai are niciun gust.
Ahh…dă-o naibii de treabă, simte că iar s-a purtat ca o puștoaică novice. Data viitoare e musai să fie mai stăpână pe ea.

LISSE

Mă așez pe spate într-un colț de rai. Îmi lipesc capul de iarba verde, curată. Mă încearcă un sentiment de veșnicie. Soarele îmi inunda privirea. Nu mai văd nimic. Timpul s-a oprit. Închid ochii. Aș vrea să rămână totul împietrit. Aș vrea ca timpul să-mi lase clipa asta perfectă, în care vântul călduț îmi mângăie obrajii, iar copiii aleargă fericiți pe pajiște, printre lalelele roșii gigantice.
Sunt în cel mai frumos parc pe care l-am văzut vreodată. Keukenhof, în Lisse. Aproape că mă doare retina de atâta frumusețe care mi se dezvăluie în fața ochilor la tot pasul. Peste tot cât vezi cu ochii sunt numai lalele. Zeci de specii. Poate sute. În culori și forme diferite. Am senzația că arhitecții grădinii au dorit ca ele să atingă perfecțiunea. Se pare că au reușit. Sentimentul de plenitudine pe care-l încerc nu l-am mai avut de multă vreme.
N-am nevoie de nimic. Nu am gânduri. Doar exist. Respir. Sunt happy! Nu vreau să știu de unde vin și unde mă duc. Nu în momentul ăsta. Sunt aici, acum! Atât! Mă las mângâiată de soare. Mă conectez cu pământul. Simt că-mi dă forță. Mă uit la cer și văd cum îngerul meu păzitor îmi face semn cu mâna. Mă salută. E fericit  pentru fericirea mea.
Aș bea o cafea cu tine. Și m-aș plimba cu tine de mână. Aș pune planuri pe hârtie. Cum ce planuri? Despre noi. Aș merge pe străzi în neștire, până aș muri de oboseală. Dar n-aș simți-o, pentru că tu mi-ai da toată energia de care aș avea nevoie.
Mai vreau o clipă. Din asta perfectă!

Hoții de iubire

stolen_heart_by_thedaydreamer
Vă spun pe șleau, cei mari mari și mai parșivi hoți nu sunt cei care devalizează băncile! Nuu! Sunt hoții de iubire. Vă jur! Te fură pe față, fără niciun pic de jenă, cu un tupeu ce ar face să roșească și statuile lui Bernini, iar după ce te storc de vlagă te aruncă la gunoi ca pe o ceapă degerată, ca pe o lămâie mucegaită, ori ca pe o haină veche, rămasă mică cu trei numere și roasă de molii. For the love of God, îți pui zeci de întrebări, cu ce dracu’ am greșit, de ce eu, de ce acum, de ce…de ce?
Îti place al naibii să te iluzionezi că ești fericit(ă), îți impui singur(ă) capul cu zeci de scenarii, care mai de care mai fanteziste sau neverosimile și speri ca măcar unul din ele să se materializeze. But no luck!
Pâna mai deunăzi simțeai că aerul tău este aerul lui(ei) și viceversa, respirația ta nu era completă fără respirația lui(ei). Aveai senzația că aerul disponibil se termina dacă nu era obiectul adorației tale prin preajmă și că viața ta n-ar avea niciun sens în afara momentelor petrecute împreună. Și începi să te simți ca un carusel stricat, care se învârte în gol și care scoate niște zogomote ciudate pe fundalul vieții tale făcute praf.
De ce? Păi, e foarte simplu! Pentru că fiecare cuvânt pe care îl spunea subiectul adorației tale era o nestemată plină de valoare la bursa cuvintelor prețioase pe care tu, ca un colecționar pasionat ce ești, le așezai pe toate cu condescendență în vitrina amintirilor, și pentru că sperai la cât mai multe asemenea cuvinte sau sentimente. Te așteptai la cuvinte din alea care să te facă să visezi frumos, nu din alea care se înfig în inimă ca un cuțit, lăsându-te lat(ă) de dezamăgire.
Și tot gândești și tot analizezi și întorci problema pe toate fețele. Și, a naibii de treabă, îți dă numai cu zero. Peste tot. Gândurile pleacă din capul tău cu viteza luminii, dar se lovesc de zidurile reci ale camerei pline de amintiri și se întorc la tine cu aceiași viteză, izbindu-te în moalele capului ca un bumerang, provocând și mai mult damage.
Tu dai tot ce ai mai bun, toată ființa, tot ce ești și tot ce devii, dedici ani din viața fără să faci calcule meschine, fără să faci inventarul sentimentelor, iar când pleacă îți iau totul, într-o fracțiune de secundă, fără regrete, ca și cum iubirea pe care le-ai dat-o ar fi fost dintotdeauna dreptul lor din naștere. Și nu, nu dau semne că ar intenționa să-ți arate vreodată nici cel mai mic semn de recunoștință. Ba, dimpotrivă, tot ei sunt cei care reproșează. Cunoașteți scenariul, sunt sigură. Îți arată o ură viscerală, de care nu-i credeai vreodată capabili. Îți arată, de fapt cât de înveninat e sufletul lor.
Umblă o vorbă precum că norocul și l-ar face omul cu mâna lui. Mno, și atunci de ce sunt pe planetă atât de multe nefericiri? De ce nu pune fiecare mâna pe treabă și nu se apucă de construit noroc?
Și ce faci când nu mai poți să pierzi ce nu mai ai de pierdut?
Ce faci cu anii irosiți?
Ce faci cu visurile nematerializate?
Ce faci cu iubirile neîmplinite?
Si, cel mai important, ce faci cu timpul care ți-a mai rămas?

Când ai avut ultima dată curajul să ceri ceva de la viață?

Egoismul zilelor noastre sfâșie totul în noi și ne rupe în bucăți. Romantismul a murit demult într-o lume prea avidă de posesii materiale și atât de săracă sufletește, că ți-e teamă să privești în jur ca să nu-ți rănești retina. Au apus demult zilele în care oamenii se priveau sincer în ochi și s-a pus demult praful pe iubirile necondiționate de statutul social.

Continuarea aici: http://www.catchy.ro/cand-ai-avut-ultima-data-curajul-sa-ceri-ceva-de-la-viata/107725