Bărbatul imposibil de iubit

Sophie îl regăsise pe Chris, bărbatul cu care avusese cu ani în urmă conversaţii fabuloase dar care dispăruse, lăsând în urmă zeci de întrebări fără răspuns. Deşi cel mai mare regret al Sophiei fusese acela că nu apucase să-l cunoască, în mintea ei era cel mai mişto bărbat alive, şi asta pentru simplul motiv că avuseseră o comunicare unică, cuvintele curgând între ei ca un fluviu ce nu putuse fi oprit. Puteau discuta despre orice, aveau gusturi şi preferinţe comune, le plăcea formaţia Antract, The Notebook, cu Noah şi Allie cea nărăvaşă, raw vegan cuisine, muzica clasică, old movies, you name it.

158539-164764

Dar, pentru că întotdeauna trebuie să existe un dar, și pentru că femeile deştepte încep să se poarte prostește când inima le e pusă pe jar, Sophie a marşat plină de speranţă, aruncându-se în vâltoarea sentimentelor reapărute instant. Şi nu oricum, ci cu inconştienţa sinucigaşului şi cu o voluptate care exista fără doar și poate doar în inima ei avidă de iubire şi atenţie. Vocea raţiunii o lăsase de izbeliște din nou. S-a aruncat ca orbetele în această nebunie, fără plasă de siguranţă, ca și când se pregătea să facă bungee jumping cu propriile-i sentimente. La fel de stupid procedase şi prima dată, punându-şi sufletul pe tavă şi la discreţia totală a lui Chris. Şi acum, ca și atunci și-a canalizat toată energia în direcţia lui, având comportamentul unui condamnat la ghilotină sau, mai degrabă al unui narcoman, care intră în sevraj dacă nu-și ia doza zilnică.

L-a iertat din start pentru modul urât în care alesese să dispară din viaţa ei cu ani în urmă şi, culmea, nici măcar nu aştepta vreo scuză sau vreo justificare din partea lui. Îl vroia în viaţa ei şi atât. Restul nu mai conta sau găsea că este complet irelevant.

Reluaseră instant conversaţiile nesfârşite, discutau ore-n şir, până uitau de ei şi de lume, riscul de a se plictisi vreodată fiind practic inexistent, lucru rarisim. El avea darul de a o face să se simtă specială, prin tot ce spunea. Pentru ea el era deosebit, chiar dacă era doar un clişeu de doi lei, învechit.

Nu mai locuia în acelaşi oraş cu ea dar stabiliseră să se vadă la sfârşit de noiembrie. Îl va vedea, în sfârşit! Aştepta momentul ăsta aşa cum un copil îl aşteaptă cu emoţie şi bucurie nedisimulată pe Moş Crăciun.

Avea în ea o dorinţă nemărginită de iubire, plină de aşteptări ancestrale. Cu inconştienţa unui novice a jucat din nou iubirea la poker, cu speranţa că de data asta cărţile îi vor fi favorabile. Şi-a amanetat toate speranţele pe sume exorbitante şi era pregătită să meargă la întâlnirea cu destinul descheiată la suflet şi cu inima legată cu fundă roşie.

Simţea că de data asta va fi altfel. Trebuia să fie altfel! Îl aştepta de atâta vreme. De când dispăruse din viaţa ei îl căutase fără încetare, cu speranţa în suflet. Nu putuse să renunţe la el nicio secundă. În sinea ei poate că spera şi într-o reparaţie a timpului. Totuşi, el rămânea în continuare un puzzle destul de greu de descifrat. Anumite întrebări se loveau de ziduri, rămânând fără răspuns. Nu era chiar atât de transparent cum şi-ar fi dorit.

Îl simţea schimbat, parcă nu mai era acelaşi bărbat pe care îl “ştia”. Dar ce știa despre el, la urma urmelor? Poate că nu-l cunoscuse cu adevărat niciodată şi doar intuia cum ar putea fi. Dar poate că nu era deloc aşa cum şi-l imaginase ea și poate doar îl idealizase. Da, avea acest obicei păgubos de a înfrumuseţa orice persoană pe care o cunoştea, atribuindu-i acesteia calităţi pe care persoana în cauză uneori nici nu le avea în realitate.

După o lună de conversaţii zilnice a început să-l simtă distant, ezitant. Trecea de la o stare la alta cu viteza unui supersonic iar aceste stări o debusolau şi o întristau. Schimbase tactica, căuta vini imaginare, îi făcea reproşuri mai mult sau mai puţin voalate. I-a invocat problema încrederii fără a avea, însă, un motiv întemeiat. Reuşise să-i strecoare în suflet sentimentul vinovăţiei pentru lucruri care nici măcar nu se întâmplaseră și chiar sentimentul insuficienţei, de parcă vroia să-i transmită că nu e demnă de el. Devenea maestru în a o face să se simtă like shit.

Cu fiecare conversaţie îi strecura în suflet sentimentul că ceva inevitabil se va se întâmpla, că se pregăteşte să-i pună din nou inima în stand by, însă ea refuza să admită asta. Simțea că devine frunză-n vânt, la discreţia totală a hotărârii lui, fără să aibă vreun cuvânt de spus. Dezamăgirea a început să muşte perfid din ea, dându-si seama că istoria se repeta lamentabil.

Chris refuza să dea vreo explicaţie logică sau să-și argumenteze acuzaţiile. Nu înțelegea nimic dar poate că nici nu era nimic de înţeles. Poate nu era treaba ei să înţeleagă modul în care funcţiona mintea lui sau de ce se comporta așa. Nu se putea opri, însă, să nu se întrebe ce resorturi intime îi determinaseră retragerea și căror demoni sau temeri nu reuşea el să le facă faţă, punând, din nou, piedici destinului.

Un gând perfid mușca din ea. Poate nu era liber, aşa cum îi spusese? Ăsta ar putea fi un motiv destul de întemeiat dar şi grav, nu? Ar însemna că nu fusese sincer? În schimb îi cerea ei sinceritate totală? Ceea ce ea îi acordase! Și atunci unde mai era quid pro quo-ul?

Poate că atunci când dispăruse fără urmă fusese vorba, totuşi, de o persoană care intervenise în planurile lui şi nu de o decizie pe care el o luase, aşa cum încercase oarecum să se justifice, chiar dacă ea nu-i ceruse asta!

Deși se străduia, Sophie nu reușea să înţelegă de ce el îşi schimase subit rezoluția. Când îl întreba cu ce a greşit, el îi răspundea “cu nimic”, “nu ai tu nicio vină” şi că de vină ar fi ce se petrecea în mintea lui.

Încrederea, ah, acest sentiment preţios şi atât de fragil, acest bibelou de porţelan care funţionează în ambele sensuri, căzuse în spaţiul atemporal dintre ei şi se spărsese în mii de bucăţi. Simțea că se prăbuşește de pe Everest. Nu voia decât să stea faţă în faţă. Ei DOI. Și timp. Să se cunoască. Atât. Cât de greu putea fi? Ce ascundea el atât de grav? De ce se răzgândise? De ce renunţa din nou chiar înainte de a începe?

Sophie şi-ar fi dat regatul, dacă ar fi avut unul, doar ca să-i afle motivaţia. Mintea ei întorcea situația pe toate părțile, încercând să găsească un motiv plauzibil. Dar, poate că el îşi dăduse seama că nu este “fit for her”? Hmm… uite, o idee care nu-i trecuse prin cap până atunci. Poate îi era teamă că nu s-ar fi putut ridica la înălţimea aşteptărilor ei sau nu ar avea forța necesară să se urce pe piedestalul pe care simţise el că, într-un fel, Sophie îl pusese?

Ei doi faţă în faţă era imaginea pentru care ea trăise în ultima lună, de când îl regăsise. Şi acum această imagine se năruia, pierzându-se în mocirla zilelor. Prin ce fel de lentile vedea el lumea şi realitatea? Un lucru era clar! Prin alte culori decât cele prin care o vedea Sophie.

De ce îi dăduse din nou speranţe? De ce o amăgise din nou? Nu se face așa ceva! Nu fără să-ţi buşesti maxim karma şi să plăteşti apoi cu următoarele vieţi pentru asta. În plus, va rămâne pentru totdeauna pe buze întrebarea “what if”?

Cănd l-a regăsit, după ani de zile, s-a simţit cea mai norocoasă femeie şi a crezut că i-a venit rândul să fie fericită. A crezut că miracolul s-a produs şi că el este cel cu care va picta pe cerul destinului lor, asemeni lui Picasso.

Autoanalizându-se, a concluzionat că are o problemă legată de relaţionarea ei cu oamenii. A constatat că are impardonabilul obicei să creadă în ei, acordându-le tot timpul încredere totală. În schimb uită de fiecare dată să se preţuiască și coboară ștacheta în mod nejustificat. Big mistake!

Păi, de ce ai da oamenilor discounturi nemeritate, pentru care aceştia nu au nici măcar curtoazia să arate puţină recunoştinţă? Sophie şi-a dat seama că se află în total dezacord cu lumea în care trăieşte, practic se situează în afara trendului zilei.

Și a mai înțeles că nimeni nu-i va repara nici timpul şi nici zgârieturile de pe suflet și că doar ea are puterea să facă asta. Conștientizând asta a simţit că i se ridică un văl de ceaţă de pe ochi, totul apărându-i într-o lumină nouă. Un zâmbet eliberarator i se lărgi pe toată fața.

În această nouă realitate, abia descoperită, a întrevăzut o lume din care Chris nu avea cum să facă parte, pentru că el are prea multe văluri de ceaţă pe ochi, care-l împiedică să vadă lucrurile așa cum le vede ea acum. Încercase din nou s-o îngenuncheze în iubire, dar Sophie a reușit să se replieze magistral.

El nu face altceva decât să fugă neîncetat de propriile temeri, amestecate cu renunţări, care îl vor duce în final doar la frustrare şi nefericire.

Din acest motiv este un bărbat imposibil de iubit.

CARDUL DE (IN)FIDELITATE

2016-03-07-1457366247-3329208-infidelitycounselingnyc-1

S-au întâlnit întâmplător, când Ana traversa strada şi s-a dezechilibrat, gata sa cadă. El a prins-o de mână şi şi-a înfipt privirea în ochii ei smaraldici. Pentru câteva secunde s-au privit intens, fiecare analizându-l pe celălalt.

  • Eu sunt Victor, tu?
  • Ana.

L-a scanat instant dar nu prea i-a insuflat încredere. El i-a întins repede o carte de vizită pe care i-a putut citi numele, scris cu font Arial black, italic bold: Victor Popescu, general manager compania X. Fără să-l întrebe, i-a spus că este divorţat de câţiva ani, că în prezent este într-o relaţie de puțină vreme, dar simte „că nu este ce trebuie”. Cu alte cuvinte, a vrut să joace cartea sincerităţii maxime, sperând că va fi apreciată o astfel de dezvăluire. Ana mai auzise acest şablon, care devenise prea des uzitat de bărbaţi în ultima vreme, dorindu-se a fi o scuză cu ajutorul căreia îşi justificau în general acţiunile de gen.

Din atitudinea lui mult prea degajată şi personală, i s-a părut că e genul de bărbat arogant şi plin de ifose, catalogand această atitudine drept o tară datorată posesiilor şi funcţiilor pe care, probabil le avea. A ţinut să-i precizeze chiar şi faptul că făcea parte dintr-o familie de artişti. Şi ce? Asta îi transfera lui vreo calitate? Ana s-a simţit oarecum agresată de faptul că el vroia să-i imprime sentimentul că un barbat ca el nu este de ratat. Simţea că la capitolul caracter omul avea niște lipsuri, de care avea să se convingă destul de rapid, cu fiecare cuvânt pe care Victor i-l spunea, deşi de abia se cunoscuseră.

Şi, ca să dea cu bâta în baltă şi mai cu brio, avusese aroganţa maximă să o avertizeze „să nu se îndrăgostească de el” pentru că este un bad boy. Prin urmare, toate sinapsele ei începuseră să facă „poc, poc”, transmițându-i mesaje clare gen „not good for you girl, he is a player”. Ăsta se crede Alfa sau Omega? Sau ce?

În ciuda indiciilor clare, care o avertizau că nu este pentru ea, s-a hotărât, totusi, să-i dea o şansă, însă doar pentru că reuşise să îi stârnească oarecum curiozitatea şi voia să vadă ce poate, deşi ştia că genul ăsta de bărbat nu poate prea multe. Sau nu vrea sa poată!

La o zi de la întâmplarea cu pricina o sună Victor şi o invită să ia prânzul împreună, chipurile să se cunoască mai bine. Şi o invită la un restaurant aflat fix în partea cealaltă a oraşului, faţă de locul în care se afla ea. Afară începuse să ningă şi traficul se aglomerase, aşa că i-au trebuit mai mult de 45 de minute ca să ajungă la locul cu pricina. Când, în sfârşit a ajuns, a constatat că nu prea are ce să comande din „vastul” meniu. Se opri totuşi asupra unei salate, mai ceru şi o apă plată şi, în timp ce se pregatea să savureze salata, îl aude pe Victor cum îi spune mai mult şoptit:

  • ”Eu sunt Victor, baby, and I am in love”

Upss! Iniţial a crezut că nu aude bine. Ăăă…a zis ceva de love? Mno, dar ce fals a sunat replica asta, frate! A stricat tot, așa, din start?

  • De cine eşti îndrăgostit, dragă? întrebă Ana aproape fără glas.
  • De tine!

Hai că începea bine. Atât de bădăran și înfumurat să fie?

  • Buuun! Eu sunt Ana, beibi, și îți spun la modul cel mai sincer că am oroare de minciuni, nu-mi plac lăudăroșii şi mi-e milă de tipii cu handicapuri sufletești, înţelegi? Și e clar că tu întrunești toate condițiile. Așa că, mai ușor cu pianul pe scări, că nu diger prea bine declarațiile de genul ăsta. Puțină decență, please!

În timp ce spunea asta se uita la el și vedea cum toţi muşchii feţei i se schimonosesc într-o grimasă, fiind incapabil să articuleze un cuvânt. Lovise grav. Apăi, cum, putea să creadă el orice despre ea, dar nu suporta sub nicio formă ideea că cineva ar putea s-o considere o gâscă proastă, care crede în basme cu Albă ca zăpada.

Mai face o ultimă încercare. Între o gură de apă plată și un zâmbet mai mult demonstrativ, aruncat pe diagonală, îl întreabă pe Victor tranşant:

  • Şi, ia s-auzim, beibi, ce-ți lipsește în momentul ăsta? Let me guess, iubirea?
  • Nuuu, sări el ca ars, chiar sunt iubit, apreciat, am tot ce-mi trebuie.
  • ?!!?Atuuunci?? făcu Ana ochii mari, interzişi. Luminează-ma, te rog!
  • N-aș putea să-ti spun exact.
  • Încearcă, totuși! Fă un efort, așa, de dragul întâlnirii.
  • Ookeei, dacă chiar insiști, o să-ncerc. Vezi tu, îmi lipsesc chestiile hot, alea care-ți pun în mişcare adrenalina. You know! Şi-i făcu Anei cu ochiul, cu subînţeles.
  • Îți bați joc de mine? zise Ana, enervată, moment în care se înecă cu o nucă din salată și începu să tușească.

Pentru informația asta traversase jumătate de oraș? Ce dezamăgire!

Hmmm! Deci așa care va să zică? Bărbații când sunt îndrăgostiţi de femeia pe care o au pe inventar, nu mai au chef sau curaj să-i ceară to do stuff? Cu alte cuvinte, nu mai pot conjuga iubirea în toată splendoarea şi plenitudinea? Urâtă concluzie.

Restul conversației a fost ceva gen “hai că vreau să plec odată de aici, locul ăsta cade pe mine dacă mai rămân cinci minute”.

Tocmai ce se intersectase cu încă un nefericit, care vroia fix altceva decât avea acasă. The same old story! Ana era absolut convinsă că Victor avea o femeie faină acasă  de care, însă, el se plictisise iar acum avea chef de zbenguieli kinky prin alte budoare. Cu precauție maximă, păi cum altfel. Călca pe ouă ca să-și păstreze bruma de liniște de acasă. Dar oare ce însemna pentru el acasă? Dacă cu sufletul sau trupul era mereu prin alte case sau camere de hotel impersonale?

Afară ningea în continuare cu fulgi mari și Ana privea pe geam la spectacolul iernii. Deodată începu să vadă cu ochii memoriei vremea copilăriei, când toate lucrurile erau perfect așezate și toate trăirile erau infint mai simple și copleșitor de frumoase. Când nu existau atâtea „de ce”-uri fără răspuns si când zilele se scurgeau fără complicații din astea cu love, kinky stuff și bărbați nemulțumiți cu ce au și care își doresc mereu altceva.

Pentru că „altceva-ul” ăsta nu este, de fapt, decât o iluzie. Tot ce este altceva sau nou se învecheşte imediat. Dar ei nu își dau seama că nu fac altceva decât să se joace într-un mod meschin şi egoist cu iluziile lor şi ale altora, construind castele din cărți de joc. Şi apoi se miră profund când ele se dărâmă la prima adiere mai puternică sau la prima carte extrasă din edificiul prost construit. Și când femeia renunță și ea, într-un final, obosită de atâta miunciună și trădare.

Ana are o denumire generică pentru genul ăsta de bărbați, care nu știu ce vor și de multe ori, din acest motiv, pierd totul pe mâna lor. Le zice simplu „luzări ”.

I-a spus lui Victor că trebuie să plece. Se făcuse târziu şi afară şi în sufletul ei. Simțea că se sufocă de indignare și dezgust, voia sa iasă din restaurant să respire aer curat și să simtă fulgii mari de zăpadă cum îi cad pe față, prelingându-se printre genele mari şi negre, aidoma lacrimilor din sufletul ei.

El a cerut nota de plată și ea a auzit ca prin vis cum îl intreabă chelnerul:

  • Plătiți cash sau cu cardul? Aveţi card de fidelitate la noi?

El a răspuns apăsat și hotărât: „plătesc cash”, ignorând complet a doua întrebare.

Anei i s-a părut pentru o clipă că răspunde ea chelnerului, dar poate că nu era decât un răspuns șoptit din gândurile ei:

Domnul plătește cu cardul. Cardul de (in)fidelitate!”