Iubirea are perioada de expirare?

Cand cineva te intreaba daca exista iubire dupa o anumita varsta, rogi persoana respectiva sa defineasca ce intelege prin “o anumita varsta”. Pai, zice, cam dupa 35-40. La 50? Dar la 60?

Adica cum, exista un time limit pentru iubit? Pai si cine stabileste asta, doamne iarta-ma?

Daca o intrebati pe prietena mea, nu sta prea mult pe ganduri si va raspunde imediat ca fluturii in stomac pot aparea si pot provoca ravagii la orice varsta. Musca din tine asa cum musca moliile din haine. Daca nu esti atent esti devorat pana ajungi zdrente. Este adevarat,  cand esti mai tanar alegi mai usor. Odata cu trecerea timpului tot mai greu iti vine sa faci alegeri si tot mai multe pui in balanta.

Ea nu este de acord cu cei care sustin ca nu poate exista decat o mare iubire in viata si ca odata cu trecerea anilor primeaza ratiunea. Si nici cu ideea preconceputa ca dupa o anumita varsta orice manifestare de acest gen a inimii ar fi doar o alta poveste si atat.

Mai stim si ca iubirea poate provoaca mari suferinte si iti lasa goluri adanci in suflet, care uneori nu mai pot fi umplute cu nimic, indiferent cate sentimente incerci sa indesi acolo ulterior.

Dar am aflat ca iubirea vine atunci cand trebuie dar, mai ales, vine nechemata, iar daca se intampla sa nu gaseasca inima ocupata cu alte iubiri din trecut sau mintea nu este ramasa undeva in timp, plina cu reziduurile unei iubiri neimpartasite, te poate ravasi cu  splendoarea ei.

Cred ca un lucru este clar pentru toti: fara iubire omul doar se taraste in suma zilelor, cu sufletul vlaguit si trist. Si e pacat sa fie asa! E mare pacat ca oamenii aleg sa-si construiasca carapace inexpungabile, in loc sa-si deschida inima si sa renunte la frici.

Daca vrei sa fii gasit de iubire e suficient sa te duci la intalnire dezbracat(a) de tine si descheiat(a) la suflet. Si neaparat descult(a) si cu zambetul in coltul gurii!!

Personal, raman credincioasa ciobului care ma zgarie – my heart.

dragoste-inima-3d

Advertisements

Mai da-te in statusul meu (social)

Marea majoritate a cuplurilor de azi se cam pierd pe drum. Ghinionul ii paste pe toti. Cuplul fericirii pleaca la drum cu ditamai bagajul de sperante, visuri si asteptari pe care le au unul de la celalalt, la care asorteaza o mare iubire.

In timp, care difera mult de la un cuplu la celalalt, iubirea se erodeaza, pana ajunge la rugina. Apar frustrarile. De tot felul. Mai mari sau mai mici. Protagonistii nu se mai regasesc in cuplu. Incep sa iasa in decor. Frustrarile sapa in ei pana darama tot edificiul construit cu truda. Si marea iubire, care era pana mai deunazi o fortareata de neatins, e lasata sa se prabuseasca ca un castel de nisip luat de valuri.

Altii incep sa construiasca ziduri chinezesti in jurul lor, pe care celalalt nu le-ar putea escalada nici daca si-ar lua atestat de alpinist profesionist. Apare mutenia aia cu priviri urate, pline de reprosuri si nemultumiri. Si mai grav, dispare comunicarea. Stim si de ce! Pentru ca dispare interesul. Si daca dispare intr-o parte, printr-un binecunoscut principiu al compensarii,  se muta in alta parte. 😉

Oamenii evouleaza diferit, iar dorintele lor sunt comune pana intr-un anumit punct dupa care, la intersectia vietii, ii vezi pe unii ca vireaza la stanga, in loc de dreapta, dupa partenerul lor. Deraiaza in mod constient si voit de la traiectoria pe care si-au trasat-o cu ani in urma. Isi doresc alte lucruri. Vad lumea altfel. Vad cu alti ochi calitatile sau defectele celuilalt. Isi dau seama ca sunt unele pe care le-ar mai tolera dar si altele pe care nu le mai pot accepta sub nicio forma. Pentru ca nu mai rezoneaza cu ele. Pentru ca ei se invart deja in alte lumi si functioneaza pe alte nivele, iar in noul context pretentiile le cresc vertiginos odata cu statusul nou dobandit.

In momentul in care unul dintre parteneri evolueaza pe scara profesionala si ajunge in pozitii cheie, ii creste subit si stima de sine, odata cu valoarea contului din banca. Prin urmare, el nu se mai regaseste langa partenerul care a ramas la acelasi nivel pe care il avea la debutul vietii impreuna. Si cel din urma devine inoportun in viata celuilalt. Un fel de persona non grata. Pentru ca discrepantele deranjeaza. Mai ales atunci cand se vad din avion.

Poate ca, in esenta, nu oamenii se schimba intr-atat de mult in timp, pe cat se schimba dorintele si aspiratiile lor de-a lungul timpului. Unii se mira ca nu se mai regasesc in cuplu. Altii se repliaza din mers si incep minciunile si tradararile. Fara numar. Pana la decesul cuplului nu mai este decat un pas. Majoritatea celor pe care ii cunosc au trecut cel putin printr-un divort. Cei care nu au ajuns la acest prag aleg, in schimb, sa-si insele partenerul a la longue. Bineinteles ca mai exista inca si acea categorie rarisima, in care partenerii se sustin reciproc si evolueaza impreuna. Bravo lor!

Dar, in general, oamenii sunt tributari slabiciunilor. Prefera sa insele sau accepta tacit sa fie inselati decat sa renunte la un anumit statut social, pe care il asigura casatoria. Se mint ca sunt fericiti si accepta la pachet jumatatile de masura, minciunile, tradarea, injosirea, dispretul. Pentru ca nu au exersat statutul de single si habar n-au sa traiasca singuri. Le e frica de singuratate mai tare decat de moarte. Si prefera sa fie singuri in doi decat singuri cuc.  Altii, dimpotriva, se simt bine cu ei si impacati in orice situatie.

Daca privesti din exterior, atunci cand auzi de o ruptura pe motiv de “nepotrivire de caracter”, stii deja ca motivul adevarat este faptul ca partenerii nu se mai potrivesc cu noile lor statusuri sociale si noile aspiratii. Si esti tentat sa judeci aspru si sa renegi pe cel care evadeaza din cusca, pe motiv ca-l strange prea tare verigheta ;). Vrei sa iei apararea celui care primeste palme peste fata de la viata. Insa, adevarul il gasim undeva pe la mijloc. Always!

Cred ca nimeni nu ar trebui judecat si pus la zidul infamiei pentru ca la un moment dat nu se mai regaseste intr-o relatie si nici condamant sa ramana for ever incorsetat intr-o alianta care nu-i mai aduce satisfactiile de la inceput.

Problemas_de_salud_que_generan_la_ruptura_de_una_relacion_amorosa

 

Mi-as inrama dorurile

Toti suntem la un moment dat bolnavi de dor.

Si dorul doare al naibii, pe bune. Ti se infige cu parsivenie pana in maduva sufletului. Musca din el cu cruzime, fara remuscari, ca o fiara infometata. Iti taie respiratia. Provoaca suferinta. Te trezesti intr-un soi de triaj, deraiat(a) de la traiectoria zilnica.

Ca sa-ti revii cat de cat, ai nevoie de resuscitare si masca de oxigen.

Dorul e o boala comuna, e ca  un virus de care te imbolnavesti intr-o zi, dupa care nu mai scapi de el ever, odata intrat in sistem, pentru ca nu s-a descoperit antidotul. Si mai e o veste proasta – recidiveaza.

Cand ti-e lumea mai draga, pac, reapare. Si iar zici ca te-a lovit trenul. Si devii leguma. Nu mai vrei nimic. Decat sa zaci. Eventual sa mori. Te seaca de vlaga si iti amputeaza dorinta de viata. 

Pe oamenii bolnavi de dor ii recunosti din prima, dupa privirea tampa, pierduta in spatiu. Ii vezi cum se uita prin tine. Sunt ca autistii. Vorbesti cu ei, dar nu-ti raspund, pentru ca nu aud nimic din ce le spui. Ba chiar ii enerveaza daca le vorbesti, pentru ca le intrerupi sirul gandurilor lor.

Si dorurile sunt multe…oh, atat de multe!!

Dor de casa, dor de copil, dor de parinti, dor de iubit(a), dor de iubire, dor de inceputuri cu clipe perfecte, dor de cuvinte care topesc  distante si iti pun inima pe jar, dor de dimineti cu aroma de cafea in doi, dor de duca, dor de locuri si oameni noi, dor de un vin bun in compania cui trebuie sau cui ti-e drag si un playlist pe masura, dor de primavara cu miros de tei, dor sa fii tinut strans de mana, dor de zambete complice, dor de soapte in ureche, dor de o nebunie care nu se poate descrie in cuvinte (pentru ca s-ar rusina icoanele de pe pereti, nu-i asa) 😉 …si cred ca as putea continua pana maine.

Dar cel mai tare doare cand ti-e dor de tine si nu te mai (re)gasesti.

In nimic!

mi-e-dor-de-tine-196_e72042eb140c31.jpg

PIERDUT TIMP! GASITORULUI RECOMPENSA!

Tot mai acut simt trecerea implacabila a timpului. Fiecare zi care trece este o sabie cu doua taisuri. Ma tai aproape zilnic, fir-ar! Si ma uit cu stupoare cum din buricele degetelor nu mai curge sangele ala rosu rubiniu, de altadata,  ci valuri spumoase de regrete. Nu, nu sunt tardive si nici zadarnice. Sunt dureroase.

Constat ca nu mai am nici timp de pierdut si nici rabdare sa ascult vaicareli fara rost si negativism la kilogram. E musai sa-mi pun pe mine haina indiferentei si sa fac urgent pasi. Sa ma car unde oi vedea cu ochii.

Nu mai suport mincinosii, fariseii, oportunistii, meschinaria si falsitatea. Ma enerveaza groaznic invidiosii, care pun bete-n roate celorlalti, sperand astfel intr-un bine al lor, ipotetic. Lumea a devenit o poleiala ieftina la suprafata, dar e numai smoala la interior. O naclaiala oribila. Toate s-au intors cu curu’n sus. Ceva sanse de revenire? Nu prea mari, zic eu.

Nu mai am timp de pierdut cu oameni imaturi, care se comporta ca niste copii rasfatati, de parca totul li se cuvine. Ifosele sau fitele de doi lei, spuneti-le cum vreti voi, imi repugna maxim. Unde a disparut franchetea, oameni buni? A fost aruncata la gunoi? Dusa la reciclat? Sechestrata? Ca sa-mi fac un plan, sa stiu unde sa ma duc s-o recuperez.

Cel mai profund ma deceptioneaza oamenii care spun multe dar nu fac nimic, laudarosii care din vorbe construiesc palate stralucitoare, dar in realitate doar castele de nisip miscator.

Si, da, recunosc, spasita, ca ma calca pe nervi aia de cred ca le stiu pe toate dar tot ce scot pe unealta vorbirii  este un monument  de prostie incomensurabila. S-a umplut lumea de profesori doctori docenti in toate. Dar ia sa-i iei  la bani marunti ca ramai masca cand constati cat sunt de certati cu bunul simt, cum au ramas repetenti la capitolul educatie si cum se sterg la cur cu gramatica limbii cu care s-au nascut. Impardonabil! If you ask me.

Ce m-a apucat? o sa ziceti. Pai, zilele astea ma simt asa, putin mai asertiva. Si am inceput sa imi fac un soi de bilant. Io si cu mine.  Fata in fata. Ce fel de bilant? Sa ne intelegem, in niciun caz d’ala cu cifre seci, care nu spun nimic si in care ce-i pe verticala trebuie sa se pupe fix cu ce-i pe orizontala la rezultatul final. Si nici nu trebuie sa-l depun nicaieri, pentru ca deadline nu am decat in forul meu interior.

Mnoo, si cu ocazia acestui bilant ad hoc am constatat ca sunt cam pe la jumatatea drumului si nu-mi mai permit sa pierd timpul aiurea. Ca, ce sa vezi, stocul mi s-a diminuat considerabil. Timpul meu a devenit dintr-o data din ce in ce mai pretios, pe scurt e  moneda mea de schimb si miza in  lupta cu viata. Aia de-a mai ramas.

Pai si-atunci cum sa nu vreau in preajma mea oameni luminosi, sinceri, corecti, pozitivi, care sa ma faca sa rad, sa ma simt bine, oameni generosi si sensibili, oameni fara masti, care sa-mi arate esentele si nu aparentele!!! Cum sa nu ador oamenii care stiu sa respecte si sa-si tina cuvantul dat, oameni care stiu sa iubeasca curat, fara artificii si poleiala minciunii si a ipocriziei.

Uite d’aia, asa de-a naibii, vreau in viata mea doar oameni care ma vor si ei in viata lor si care ma apreciaza pentru ceea ce sunt si nu pentru ceea ce le-as putea oferi, atunci cand eu nu am nimic altceva de oferit decat pe mine!!! Sic!

Prefer sa fiu cersetoare la portile adevarului decat sa-mi pun masti si sa ma prefac ca sunt la fel ca ei, doar de dragul de a pastra langa mine persoane cu care nu rezonez sau aflate pe paliere la care eu nu pot accede.

Stiu, cel mai dureros in viata este sa fii plin de iubire, sa vrei sa oferi iubire si sa n-ai cui. Pana la urma devine mai suportabila chiar si suferinta din iubire,  decat sa suferi din lipsa lipsei in sine. Ups! Are sens ce spun?

Si mi-e atat de dor de oameni simpli, care sa-mi incalzeasca sufletul prin simpla lor prezenta, oameni care sa mi se bage in suflet cu intentia sa si ramana acolo, oameni cu care sa construiesc lucruri frumoase.  Ador oamenii aia ciudati,  pentru care “Te iubesc” chiar inseamna ceva, nu doar cuvinte goale, spuse la foc automat, dar lipsite de forma si continut. Aia care te cunosc atat de bine incat iti pun sufletul in palme fara rezerve si fara sa le fie frica ca dai cu el de pereti.

Nu sunt zombie si nici nu am deasupra mea un clopot de sticla protector, asa ca sunt la curent cu zbaterea si nefericirea din jur, eu insami invartindu-ma prin zona. Dar zau daca pot fi acuzata de inalta tradare doar pentru ca vreau in jurul meu pe oamenii aia care au puterea sa zambeasca si sa iubeasca chiar si dupa ce tsunami a trecut peste ei.  Aia care au puterea sa se ridice si sa o ia de la capat, no matter what. Nu-i vreau pe plangaciosi, sa fie clar! Ca ma trag si pe mine in jos.

Acestea fiind spuse, m-am decis, dragilor, ca trebuie sa fiu mai toleranta cu mine, cu greselile mele, chiar si cu alegerile mele, si ca trebuie sa ma iubesc neconditionat.

Pentru ca la sfarsit vreau sa ma uit in oglinda si sa vad reflexia mea in ea, nu a unei straine care nu are ce cauta in carcasa care imi acopera sufletul.

lucruri-poti-face-timp-alocat-discurs