Iubirea are perioada de expirare?

Cand cineva te intreaba daca exista iubire dupa o anumita varsta, rogi persoana respectiva sa defineasca ce intelege prin “o anumita varsta”. Pai, zice, cam dupa 35-40. La 50? Dar la 60?

Adica cum, exista un time limit pentru iubit? Pai si cine stabileste asta, doamne iarta-ma?

Daca o intrebati pe prietena mea, nu sta prea mult pe ganduri si va raspunde imediat ca fluturii in stomac pot aparea si pot provoca ravagii la orice varsta. Musca din tine asa cum musca moliile din haine. Daca nu esti atent esti devorat pana ajungi zdrente. Este adevarat,  cand esti mai tanar alegi mai usor. Odata cu trecerea timpului tot mai greu iti vine sa faci alegeri si tot mai multe pui in balanta.

Ea nu este de acord cu cei care sustin ca nu poate exista decat o mare iubire in viata si ca odata cu trecerea anilor primeaza ratiunea. Si nici cu ideea preconceputa ca dupa o anumita varsta orice manifestare de acest gen a inimii ar fi doar o alta poveste si atat.

Mai stim si ca iubirea poate provoaca mari suferinte si iti lasa goluri adanci in suflet, care uneori nu mai pot fi umplute cu nimic, indiferent cate sentimente incerci sa indesi acolo ulterior.

Dar am aflat ca iubirea vine atunci cand trebuie dar, mai ales, vine nechemata, iar daca se intampla sa nu gaseasca inima ocupata cu alte iubiri din trecut sau mintea nu este ramasa undeva in timp, plina cu reziduurile unei iubiri neimpartasite, te poate ravasi cu  splendoarea ei.

Cred ca un lucru este clar pentru toti: fara iubire omul doar se taraste in suma zilelor, cu sufletul vlaguit si trist. Si e pacat sa fie asa! E mare pacat ca oamenii aleg sa-si construiasca carapace inexpungabile, in loc sa-si deschida inima si sa renunte la frici.

Daca vrei sa fii gasit de iubire e suficient sa te duci la intalnire dezbracat(a) de tine si descheiat(a) la suflet. Si neaparat descult(a) si cu zambetul in coltul gurii!!

Personal, raman credincioasa ciobului care ma zgarie – my heart.

dragoste-inima-3d

Advertisements

Mai da-te in statusul meu (social)

Marea majoritate a cuplurilor de azi se cam pierd pe drum. Ghinionul ii paste pe toti. Cuplul fericirii pleaca la drum cu ditamai bagajul de sperante, visuri si asteptari pe care le au unul de la celalalt, la care asorteaza o mare iubire.

In timp, care difera mult de la un cuplu la celalalt, iubirea se erodeaza, pana ajunge la rugina. Apar frustrarile. De tot felul. Mai mari sau mai mici. Protagonistii nu se mai regasesc in cuplu. Incep sa iasa in decor. Frustrarile sapa in ei pana darama tot edificiul construit cu truda. Si marea iubire, care era pana mai deunazi o fortareata de neatins, e lasata sa se prabuseasca ca un castel de nisip luat de valuri.

Altii incep sa construiasca ziduri chinezesti in jurul lor, pe care celalalt nu le-ar putea escalada nici daca si-ar lua atestat de alpinist profesionist. Apare mutenia aia cu priviri urate, pline de reprosuri si nemultumiri. Si mai grav, dispare comunicarea. Stim si de ce! Pentru ca dispare interesul. Si daca dispare intr-o parte, printr-un binecunoscut principiu al compensarii,  se muta in alta parte. 😉

Oamenii evouleaza diferit, iar dorintele lor sunt comune pana intr-un anumit punct dupa care, la intersectia vietii, ii vezi pe unii ca vireaza la stanga, in loc de dreapta, dupa partenerul lor. Deraiaza in mod constient si voit de la traiectoria pe care si-au trasat-o cu ani in urma. Isi doresc alte lucruri. Vad lumea altfel. Vad cu alti ochi calitatile sau defectele celuilalt. Isi dau seama ca sunt unele pe care le-ar mai tolera dar si altele pe care nu le mai pot accepta sub nicio forma. Pentru ca nu mai rezoneaza cu ele. Pentru ca ei se invart deja in alte lumi si functioneaza pe alte nivele, iar in noul context pretentiile le cresc vertiginos odata cu statusul nou dobandit.

In momentul in care unul dintre parteneri evolueaza pe scara profesionala si ajunge in pozitii cheie, ii creste subit si stima de sine, odata cu valoarea contului din banca. Prin urmare, el nu se mai regaseste langa partenerul care a ramas la acelasi nivel pe care il avea la debutul vietii impreuna. Si cel din urma devine inoportun in viata celuilalt. Un fel de persona non grata. Pentru ca discrepantele deranjeaza. Mai ales atunci cand se vad din avion.

Poate ca, in esenta, nu oamenii se schimba intr-atat de mult in timp, pe cat se schimba dorintele si aspiratiile lor de-a lungul timpului. Unii se mira ca nu se mai regasesc in cuplu. Altii se repliaza din mers si incep minciunile si tradararile. Fara numar. Pana la decesul cuplului nu mai este decat un pas. Majoritatea celor pe care ii cunosc au trecut cel putin printr-un divort. Cei care nu au ajuns la acest prag aleg, in schimb, sa-si insele partenerul a la longue. Bineinteles ca mai exista inca si acea categorie rarisima, in care partenerii se sustin reciproc si evolueaza impreuna. Bravo lor!

Dar, in general, oamenii sunt tributari slabiciunilor. Prefera sa insele sau accepta tacit sa fie inselati decat sa renunte la un anumit statut social, pe care il asigura casatoria. Se mint ca sunt fericiti si accepta la pachet jumatatile de masura, minciunile, tradarea, injosirea, dispretul. Pentru ca nu au exersat statutul de single si habar n-au sa traiasca singuri. Le e frica de singuratate mai tare decat de moarte. Si prefera sa fie singuri in doi decat singuri cuc.  Altii, dimpotriva, se simt bine cu ei si impacati in orice situatie.

Daca privesti din exterior, atunci cand auzi de o ruptura pe motiv de “nepotrivire de caracter”, stii deja ca motivul adevarat este faptul ca partenerii nu se mai potrivesc cu noile lor statusuri sociale si noile aspiratii. Si esti tentat sa judeci aspru si sa renegi pe cel care evadeaza din cusca, pe motiv ca-l strange prea tare verigheta ;). Vrei sa iei apararea celui care primeste palme peste fata de la viata. Insa, adevarul il gasim undeva pe la mijloc. Always!

Cred ca nimeni nu ar trebui judecat si pus la zidul infamiei pentru ca la un moment dat nu se mai regaseste intr-o relatie si nici condamant sa ramana for ever incorsetat intr-o alianta care nu-i mai aduce satisfactiile de la inceput.

Problemas_de_salud_que_generan_la_ruptura_de_una_relacion_amorosa

 

Mi-as inrama dorurile

Toti suntem la un moment dat bolnavi de dor.

Si dorul doare al naibii, pe bune. Ti se infige cu parsivenie pana in maduva sufletului. Musca din el cu cruzime, fara remuscari, ca o fiara infometata. Iti taie respiratia. Provoaca suferinta. Te trezesti intr-un soi de triaj, deraiat(a) de la traiectoria zilnica.

Ca sa-ti revii cat de cat, ai nevoie de resuscitare si masca de oxigen.

Dorul e o boala comuna, e ca  un virus de care te imbolnavesti intr-o zi, dupa care nu mai scapi de el ever, odata intrat in sistem, pentru ca nu s-a descoperit antidotul. Si mai e o veste proasta – recidiveaza.

Cand ti-e lumea mai draga, pac, reapare. Si iar zici ca te-a lovit trenul. Si devii leguma. Nu mai vrei nimic. Decat sa zaci. Eventual sa mori. Te seaca de vlaga si iti amputeaza dorinta de viata. 

Pe oamenii bolnavi de dor ii recunosti din prima, dupa privirea tampa, pierduta in spatiu. Ii vezi cum se uita prin tine. Sunt ca autistii. Vorbesti cu ei, dar nu-ti raspund, pentru ca nu aud nimic din ce le spui. Ba chiar ii enerveaza daca le vorbesti, pentru ca le intrerupi sirul gandurilor lor.

Si dorurile sunt multe…oh, atat de multe!!

Dor de casa, dor de copil, dor de parinti, dor de iubit(a), dor de iubire, dor de inceputuri cu clipe perfecte, dor de cuvinte care topesc  distante si iti pun inima pe jar, dor de dimineti cu aroma de cafea in doi, dor de duca, dor de locuri si oameni noi, dor de un vin bun in compania cui trebuie sau cui ti-e drag si un playlist pe masura, dor de primavara cu miros de tei, dor sa fii tinut strans de mana, dor de zambete complice, dor de soapte in ureche, dor de o nebunie care nu se poate descrie in cuvinte (pentru ca s-ar rusina icoanele de pe pereti, nu-i asa) 😉 …si cred ca as putea continua pana maine.

Dar cel mai tare doare cand ti-e dor de tine si nu te mai (re)gasesti.

In nimic!

mi-e-dor-de-tine-196_e72042eb140c31.jpg

PIERDUT TIMP! GĂSITORULUI RECOMPENSĂ!

Tot mai acut simt trecerea implacabilă a timpului. Fiecare zi care trece este o sabie cu două tăișuri. Zilnic mă tai în lama prea ascuțită, fir-ar! Și mă uit cu stupoare cum din buricele degetelor nu mai curge sângele ăla roșu rubiniu, de altadată, ci valuri spumoase de regrete. Nu, nu sunt tardive și nici zadarnice cum ar zice poetul. Sunt doar dureroase.

Constat că nu mai am nici nicio secundă de pierdut aiurea și nici răbdare să ascult văicăreli fără rost și tone de negativism pe metru pătrat. E musai să-mi pun pe mine haina indiferenței și să fac urgent pași. Să mă car unde oi vedea cu ochii.

Nu mai suport mincinoșii, fariseii, oportuniștii, meschinăria și falsitatea. Mă enervează groaznic invidiosii, care pun bețe-n roate celorlalti, sperând astfel într-un bine al lor, ipotetic. Lumea a devenit o poleială ieftină la suprafață, dar e numai smoală la interior. O năclăială oribilă. Toate s-au întors cu curu’n sus. Ceva șanse de revenire? Nu prea mari. Și nu o spun din blazare, ci dintr-un acut simț al realității.

Nu mai am timp de pierdut cu oameni imaturi, care se comportă ca niște copii răsfățați, de parcă totul li se cuvine. Ifosele sau fițele de doi lei, spuneți-le cum vreți voi, îmi repugnă maxim. Unde a dispărut franchețea, oameni buni? A fost aruncată la gunoi? Dusă la reciclat? Sechestrată? Ca să-mi fac un plan, să știu unde să mă duc s-o recuperez.

Cel mai profund mă decepționează oamenii care spun multe și de bat cu pumnii în piept dar nu fac nimic, lăudaroșii ăia care din vorbe construiesc palate strălucitoare, dar în realitate nu reușesc să facă decât niște biete castele din nisip mișcător.

Și, da, recunosc, spășită, că mă calcă pe nervi ăia care cred despre ei că le știu pe toate dar tot ce scot pe unealta vorbirii  este un monument  de prostie incomensurabilă. S-a umplut lumea de profesori doctori docenți în toate. Dar dacă îi iei  la bani mărunți, rămâi mască să constați cât de certați sunt cu bunul simț, cât de repetenți sunt la capitolul educație și cum se șterg la cur cu gramatica limbii cu care s-au născut. Impardonabil! If you ask me.

O să ziceti că ce m-a apucat. Păi, simplu! Zilele astea mă simt așa, puțin mai asertivă. Și am început să îmi fac un soi de bilanț. Io și cu mine ashea.  Față în față. Cum adică, ce fel de bilanț? Să ne înțelegem, în niciun caz d’ăla cu cifre seci, care nu spun nimic și în care ce-i pe verticală trebuie să se pupe fix cu ce-i pe orizontală la rezultatul final. Și nici nu trebuie să-l depun la vreo autoritate, iar deadline nu am decât în forul meu interior.

Mnoo, și cu ocazia acestui bilanț ad hoc am constatat că sunt cam pe la jumătatea drumului și nu-mi mai permit să pierd timpul aiurea. Că, ce să vezi, stocul s-a diminuat considerabil. Timpul meu a devenit din ce în ce mai pretios, pe scurt e  moneda mea de schimb și miza în  lupta cu viața. Aia de-a mai ramas.

Și atunci de ce să nu vreau în preajma mea oameni luminoși, sinceri, corecți, pozitivi, care să mă facă să râd, să mă simt bine, oameni generoși și sensibili, oameni fără măști, care să-mi arate esențele și nu aparențele!!! Cum să nu ador oamenii care știu să respecte și să-si țină cuvântul dat, oameni care știu să iubească curat, fără artificii și poleiala minciunii și a ipocriziei.

Uite, d’aia, numai așa de-a naibii, vreau în viața mea doar oameni care mă vor și ei în viața lor și care mă apreciază pentru ceea ce sunt ca persoană și nu pentru ceea ce le-aș putea oferi, atunci când eu nu am nimic altceva de oferit decât pe mine!!! Sîc!

Prefer să fiu cerșetoare la porțile adevărului decât să-mi pun măști și să mă prefac că sunt la fel ca ipocriții și nepăsătorii, doar de dragul de a păstra lângă mine persoane cu care nu rezonez sau aflate pe paliere la care eu nu pot accede.

Știu, cel mai dureros în viață este să fii plin de iubire, să vrei să oferi iubire și să n-ai cui. Dar, până la urmă devine mai suportabilă chiar și suferința din iubire,  decât să suferi din lipsa lipsei în sine. Ups! Make sense?

God, mi-e atât de dor de oameni simpli, care să-mi încălzească sufletul prin simpla lor prezență și privire caldă, oameni care să mi se strecoare în suflet cu intenția de a și rămâne acolo, oameni cu care să construiesc lucruri frumoase.  Ador oamenii ăia ciudați, pentru care “Te iubesc” chiar înseamnă ceva, nu doar cuvinte goale, spuse la foc automat, dar lipsite de formă și conținut. Oamenii ăia care te cunosc atât de bine încât îți pun sufletul în palme fără rezerve și fără să le fie frică că dai cu el de pereți, cu o lejeritate care te lasă mut.

Nu sunt zombie și nici nu am deasupra mea un clopot de sticlă protector, așa că sunt la curent cu zbaterea și nefericirea din jur, eu însămi învârtindu-mă prin zona cu pricina. Dar, zău dacă pot fi acuzată de înaltă trădare doar pentru că vreau în jurul meu pe oamenii ăia care au puterea să zâmbească și să iubească chiar și după ce tsunami a trecut peste ei.  Oamenii ăia care au puterea să se ridice și să o ia de la capăt, no matter what. Nu-i vreau pe plângăciosi, să fie clar!  Nu de alta, dar mă trag și pe mine în jos. Și nu mai vreau!

Acestea fiind spuse, m-am decis, dragilor, că trebuie să fiu mai tolerantă cu mine, cu greșelile mele, chiar și cu alegerile mele, și că trebuie să mă iubesc necondiționat și infinit mai mult decât am făcut-o până acum.

Pentru că la sfârșit vreau să mă uit în oglindă și să văd în ea reflexia mea și nu a unei străine care locuiește în mine și care nu are ce cauta în carcasa care îmi acoperă sufletul.

lucruri-poti-face-timp-alocat-discurs