LISSE

Mă așez pe spate într-un colț de rai. Îmi lipesc capul de iarba verde, curată. Mă încearcă un sentiment de veșnicie. Soarele îmi inunda privirea. Nu mai văd nimic. Timpul s-a oprit. Închid ochii. Aș vrea să rămână totul împietrit. Aș vrea ca timpul să-mi lase clipa asta perfectă, în care vântul călduț îmi mângăie obrajii, iar copiii aleargă fericiți pe pajiște, printre lalelele roșii gigantice.
Sunt în cel mai frumos parc pe care l-am văzut vreodată. Keukenhof, în Lisse. Aproape că mă doare retina de atâta frumusețe care mi se dezvăluie în fața ochilor la tot pasul. Peste tot cât vezi cu ochii sunt numai lalele. Zeci de specii. Poate sute. În culori și forme diferite. Am senzația că arhitecții grădinii au dorit ca ele să atingă perfecțiunea. Se pare că au reușit. Sentimentul de plenitudine pe care-l încerc nu l-am mai avut de multă vreme.
N-am nevoie de nimic. Nu am gânduri. Doar exist. Respir. Sunt happy! Nu vreau să știu de unde vin și unde mă duc. Nu în momentul ăsta. Sunt aici, acum! Atât! Mă las mângâiată de soare. Mă conectez cu pământul. Simt că-mi dă forță. Mă uit la cer și văd cum îngerul meu păzitor îmi face semn cu mâna. Mă salută. E fericit  pentru fericirea mea.
Aș bea o cafea cu tine. Și m-aș plimba cu tine de mână. Aș pune planuri pe hârtie. Cum ce planuri? Despre noi. Aș merge pe străzi în neștire, până aș muri de oboseală. Dar n-aș simți-o, pentru că tu mi-ai da toată energia de care aș avea nevoie.
Mai vreau o clipă. Din asta perfectă!
Advertisements

Hoții de iubire

stolen_heart_by_thedaydreamer
Vă spun pe șleau, cei mari mari și mai parșivi hoți nu sunt cei care devalizează băncile! Nuu! Sunt hoții de iubire. Vă jur! Te fură pe față, fără niciun pic de jenă, cu un tupeu ce ar face să roșească și statuile lui Bernini, iar după ce te storc de vlagă te aruncă la gunoi ca pe o ceapă degerată, ca pe o lămâie mucegaită, ori ca pe o haină veche, rămasă mică cu trei numere și roasă de molii. For the love of God, îți pui zeci de întrebări, cu ce dracu’ am greșit, de ce eu, de ce acum, de ce…de ce?
Îti place al naibii să te iluzionezi că ești fericit(ă), îți impui singur(ă) capul cu zeci de scenarii, care mai de care mai fanteziste sau neverosimile și speri ca măcar unul din ele să se materializeze. But no luck!
Pâna mai deunăzi simțeai că aerul tău este aerul lui(ei) și viceversa, respirația ta nu era completă fără respirația lui(ei). Aveai senzația că aerul disponibil se termina dacă nu era obiectul adorației tale prin preajmă și că viața ta n-ar avea niciun sens în afara momentelor petrecute împreună. Și începi să te simți ca un carusel stricat, care se învârte în gol și care scoate niște zogomote ciudate pe fundalul vieții tale făcute praf.
De ce? Păi, e foarte simplu! Pentru că fiecare cuvânt pe care îl spunea subiectul adorației tale era o nestemată plină de valoare la bursa cuvintelor prețioase pe care tu, ca un colecționar pasionat ce ești, le așezai pe toate cu condescendență în vitrina amintirilor, și pentru că sperai la cât mai multe asemenea cuvinte sau sentimente. Te așteptai la cuvinte din alea care să te facă să visezi frumos, nu din alea care se înfig în inimă ca un cuțit, lăsându-te lat(ă) de dezamăgire.
Și tot gândești și tot analizezi și întorci problema pe toate fețele. Și, a naibii de treabă, îți dă numai cu zero. Peste tot. Gândurile pleacă din capul tău cu viteza luminii, dar se lovesc de zidurile reci ale camerei pline de amintiri și se întorc la tine cu aceiași viteză, izbindu-te în moalele capului ca un bumerang, provocând și mai mult damage.
Tu dai tot ce ai mai bun, toată ființa, tot ce ești și tot ce devii, dedici ani din viața fără să faci calcule meschine, fără să faci inventarul sentimentelor, iar când pleacă îți iau totul, într-o fracțiune de secundă, fără regrete, ca și cum iubirea pe care le-ai dat-o ar fi fost dintotdeauna dreptul lor din naștere. Și nu, nu dau semne că ar intenționa să-ți arate vreodată nici cel mai mic semn de recunoștință. Ba, dimpotrivă, tot ei sunt cei care reproșează. Cunoașteți scenariul, sunt sigură. Îți arată o ură viscerală, de care nu-i credeai vreodată capabili. Îți arată, de fapt cât de înveninat e sufletul lor.
Umblă o vorbă precum că norocul și l-ar face omul cu mâna lui. Mno, și atunci de ce sunt pe planetă atât de multe nefericiri? De ce nu pune fiecare mâna pe treabă și nu se apucă de construit noroc?
Și ce faci când nu mai poți să pierzi ce nu mai ai de pierdut?
Ce faci cu anii irosiți?
Ce faci cu visurile nematerializate?
Ce faci cu iubirile neîmplinite?
Si, cel mai important, ce faci cu timpul care ți-a mai rămas?

Când ai avut ultima dată curajul să ceri ceva de la viață?

Egoismul zilelor noastre sfâșie totul în noi și ne rupe în bucăți. Romantismul a murit demult într-o lume prea avidă de posesii materiale și atât de săracă sufletește, că ți-e teamă să privești în jur ca să nu-ți rănești retina. Au apus demult zilele în care oamenii se priveau sincer în ochi și s-a pus demult praful pe iubirile necondiționate de statutul social.

Continuarea aici: http://www.catchy.ro/cand-ai-avut-ultima-data-curajul-sa-ceri-ceva-de-la-viata/107725

Bărbatul imposibil de iubit

Sophie îl regăsise pe Chris, bărbatul cu care avusese cu ani în urmă conversaţii fabuloase dar care dispăruse, lăsând în urmă zeci de întrebări fără răspuns. Deşi cel mai mare regret al Sophiei fusese acela că nu apucase să-l cunoască, în mintea ei era cel mai mişto bărbat alive, şi asta pentru simplul motiv că avuseseră o comunicare unică, cuvintele curgând între ei ca un fluviu ce nu putuse fi oprit. Puteau discuta despre orice, aveau gusturi şi preferinţe comune, le plăcea formaţia Antract, The Notebook, cu Noah şi Allie cea nărăvaşă, raw vegan cuisine, muzica clasică, old movies, you name it.

158539-164764

Dar, pentru că întotdeauna trebuie să existe un dar, și pentru că femeile deştepte încep să se poarte prostește când inima le e pusă pe jar, Sophie a marşat plină de speranţă, aruncându-se în vâltoarea sentimentelor reapărute instant. Şi nu oricum, ci cu inconştienţa sinucigaşului şi cu o voluptate care exista fără doar și poate doar în inima ei avidă de iubire şi atenţie. Vocea raţiunii o lăsase de izbeliște din nou. S-a aruncat ca orbetele în această nebunie, fără plasă de siguranţă, ca și când se pregătea să facă bungee jumping cu propriile-i sentimente. La fel de stupid procedase şi prima dată, punându-şi sufletul pe tavă şi la discreţia totală a lui Chris. Şi acum, ca și atunci și-a canalizat toată energia în direcţia lui, având comportamentul unui condamnat la ghilotină sau, mai degrabă al unui narcoman, care intră în sevraj dacă nu-și ia doza zilnică.

L-a iertat din start pentru modul urât în care alesese să dispară din viaţa ei cu ani în urmă şi, culmea, nici măcar nu aştepta vreo scuză sau vreo justificare din partea lui. Îl vroia în viaţa ei şi atât. Restul nu mai conta sau găsea că este complet irelevant.

Reluaseră instant conversaţiile nesfârşite, discutau ore-n şir, până uitau de ei şi de lume, riscul de a se plictisi vreodată fiind practic inexistent, lucru rarisim. El avea darul de a o face să se simtă specială, prin tot ce spunea. Pentru ea el era deosebit, chiar dacă era doar un clişeu de doi lei, învechit.

Nu mai locuia în acelaşi oraş cu ea dar stabiliseră să se vadă la sfârşit de noiembrie. Îl va vedea, în sfârşit! Aştepta momentul ăsta aşa cum un copil îl aşteaptă cu emoţie şi bucurie nedisimulată pe Moş Crăciun.

Avea în ea o dorinţă nemărginită de iubire, plină de aşteptări ancestrale. Cu inconştienţa unui novice a jucat din nou iubirea la poker, cu speranţa că de data asta cărţile îi vor fi favorabile. Şi-a amanetat toate speranţele pe sume exorbitante şi era pregătită să meargă la întâlnirea cu destinul descheiată la suflet şi cu inima legată cu fundă roşie.

Simţea că de data asta va fi altfel. Trebuia să fie altfel! Îl aştepta de atâta vreme. De când dispăruse din viaţa ei îl căutase fără încetare, cu speranţa în suflet. Nu putuse să renunţe la el nicio secundă. În sinea ei poate că spera şi într-o reparaţie a timpului. Totuşi, el rămânea în continuare un puzzle destul de greu de descifrat. Anumite întrebări se loveau de ziduri, rămânând fără răspuns. Nu era chiar atât de transparent cum şi-ar fi dorit.

Îl simţea schimbat, parcă nu mai era acelaşi bărbat pe care îl “ştia”. Dar ce știa despre el, la urma urmelor? Poate că nu-l cunoscuse cu adevărat niciodată şi doar intuia cum ar putea fi. Dar poate că nu era deloc aşa cum şi-l imaginase ea și poate doar îl idealizase. Da, avea acest obicei păgubos de a înfrumuseţa orice persoană pe care o cunoştea, atribuindu-i acesteia calităţi pe care persoana în cauză uneori nici nu le avea în realitate.

După o lună de conversaţii zilnice a început să-l simtă distant, ezitant. Trecea de la o stare la alta cu viteza unui supersonic iar aceste stări o debusolau şi o întristau. Schimbase tactica, căuta vini imaginare, îi făcea reproşuri mai mult sau mai puţin voalate. I-a invocat problema încrederii fără a avea, însă, un motiv întemeiat. Reuşise să-i strecoare în suflet sentimentul vinovăţiei pentru lucruri care nici măcar nu se întâmplaseră și chiar sentimentul insuficienţei, de parcă vroia să-i transmită că nu e demnă de el. Devenea maestru în a o face să se simtă like shit.

Cu fiecare conversaţie îi strecura în suflet sentimentul că ceva inevitabil se va se întâmpla, că se pregăteşte să-i pună din nou inima în stand by, însă ea refuza să admită asta. Simțea că devine frunză-n vânt, la discreţia totală a hotărârii lui, fără să aibă vreun cuvânt de spus. Dezamăgirea a început să muşte perfid din ea, dându-si seama că istoria se repeta lamentabil.

Chris refuza să dea vreo explicaţie logică sau să-și argumenteze acuzaţiile. Nu înțelegea nimic dar poate că nici nu era nimic de înţeles. Poate nu era treaba ei să înţeleagă modul în care funcţiona mintea lui sau de ce se comporta așa. Nu se putea opri, însă, să nu se întrebe ce resorturi intime îi determinaseră retragerea și căror demoni sau temeri nu reuşea el să le facă faţă, punând, din nou, piedici destinului.

Un gând perfid mușca din ea. Poate nu era liber, aşa cum îi spusese? Ăsta ar putea fi un motiv destul de întemeiat dar şi grav, nu? Ar însemna că nu fusese sincer? În schimb îi cerea ei sinceritate totală? Ceea ce ea îi acordase! Și atunci unde mai era quid pro quo-ul?

Poate că atunci când dispăruse fără urmă fusese vorba, totuşi, de o persoană care intervenise în planurile lui şi nu de o decizie pe care el o luase, aşa cum încercase oarecum să se justifice, chiar dacă ea nu-i ceruse asta!

Deși se străduia, Sophie nu reușea să înţelegă de ce el îşi schimase subit rezoluția. Când îl întreba cu ce a greşit, el îi răspundea “cu nimic”, “nu ai tu nicio vină” şi că de vină ar fi ce se petrecea în mintea lui.

Încrederea, ah, acest sentiment preţios şi atât de fragil, acest bibelou de porţelan care funţionează în ambele sensuri, căzuse în spaţiul atemporal dintre ei şi se spărsese în mii de bucăţi. Simțea că se prăbuşește de pe Everest. Nu voia decât să stea faţă în faţă. Ei DOI. Și timp. Să se cunoască. Atât. Cât de greu putea fi? Ce ascundea el atât de grav? De ce se răzgândise? De ce renunţa din nou chiar înainte de a începe?

Sophie şi-ar fi dat regatul, dacă ar fi avut unul, doar ca să-i afle motivaţia. Mintea ei întorcea situația pe toate părțile, încercând să găsească un motiv plauzibil. Dar, poate că el îşi dăduse seama că nu este “fit for her”? Hmm… uite, o idee care nu-i trecuse prin cap până atunci. Poate îi era teamă că nu s-ar fi putut ridica la înălţimea aşteptărilor ei sau nu ar avea forța necesară să se urce pe piedestalul pe care simţise el că, într-un fel, Sophie îl pusese?

Ei doi faţă în faţă era imaginea pentru care ea trăise în ultima lună, de când îl regăsise. Şi acum această imagine se năruia, pierzându-se în mocirla zilelor. Prin ce fel de lentile vedea el lumea şi realitatea? Un lucru era clar! Prin alte culori decât cele prin care o vedea Sophie.

De ce îi dăduse din nou speranţe? De ce o amăgise din nou? Nu se face așa ceva! Nu fără să-ţi buşesti maxim karma şi să plăteşti apoi cu următoarele vieţi pentru asta. În plus, va rămâne pentru totdeauna pe buze întrebarea “what if”?

Cănd l-a regăsit, după ani de zile, s-a simţit cea mai norocoasă femeie şi a crezut că i-a venit rândul să fie fericită. A crezut că miracolul s-a produs şi că el este cel cu care va picta pe cerul destinului lor, asemeni lui Picasso.

Autoanalizându-se, a concluzionat că are o problemă legată de relaţionarea ei cu oamenii. A constatat că are impardonabilul obicei să creadă în ei, acordându-le tot timpul încredere totală. În schimb uită de fiecare dată să se preţuiască și coboară ștacheta în mod nejustificat. Big mistake!

Păi, de ce ai da oamenilor discounturi nemeritate, pentru care aceştia nu au nici măcar curtoazia să arate puţină recunoştinţă? Sophie şi-a dat seama că se află în total dezacord cu lumea în care trăieşte, practic se situează în afara trendului zilei.

Și a mai înțeles că nimeni nu-i va repara nici timpul şi nici zgârieturile de pe suflet și că doar ea are puterea să facă asta. Conștientizând asta a simţit că i se ridică un văl de ceaţă de pe ochi, totul apărându-i într-o lumină nouă. Un zâmbet eliberarator i se lărgi pe toată fața.

În această nouă realitate, abia descoperită, a întrevăzut o lume din care Chris nu avea cum să facă parte, pentru că el are prea multe văluri de ceaţă pe ochi, care-l împiedică să vadă lucrurile așa cum le vede ea acum. Încercase din nou s-o îngenuncheze în iubire, dar Sophie a reușit să se replieze magistral.

El nu face altceva decât să fugă neîncetat de propriile temeri, amestecate cu renunţări, care îl vor duce în final doar la frustrare şi nefericire.

Din acest motiv este un bărbat imposibil de iubit.

CARDUL DE (IN)FIDELITATE

2016-03-07-1457366247-3329208-infidelitycounselingnyc-1

S-au întâlnit întâmplător, când Ana traversa strada şi s-a dezechilibrat, gata sa cadă. El a prins-o de mână şi şi-a înfipt privirea în ochii ei smaraldici. Pentru câteva secunde s-au privit intens, fiecare analizându-l pe celălalt.

  • Eu sunt Victor, tu?
  • Ana.

L-a scanat instant dar nu prea i-a insuflat încredere. El i-a întins repede o carte de vizită pe care i-a putut citi numele, scris cu font Arial black, italic bold: Victor Popescu, general manager compania X. Fără să-l întrebe, i-a spus că este divorţat de câţiva ani, că în prezent este într-o relaţie de puțină vreme, dar simte „că nu este ce trebuie”. Cu alte cuvinte, a vrut să joace cartea sincerităţii maxime, sperând că va fi apreciată o astfel de dezvăluire. Ana mai auzise acest şablon, care devenise prea des uzitat de bărbaţi în ultima vreme, dorindu-se a fi o scuză cu ajutorul căreia îşi justificau în general acţiunile de gen.

Din atitudinea lui mult prea degajată şi personală, i s-a părut că e genul de bărbat arogant şi plin de ifose, catalogand această atitudine drept o tară datorată posesiilor şi funcţiilor pe care, probabil le avea. A ţinut să-i precizeze chiar şi faptul că făcea parte dintr-o familie de artişti. Şi ce? Asta îi transfera lui vreo calitate? Ana s-a simţit oarecum agresată de faptul că el vroia să-i imprime sentimentul că un barbat ca el nu este de ratat. Simţea că la capitolul caracter omul avea niște lipsuri, de care avea să se convingă destul de rapid, cu fiecare cuvânt pe care Victor i-l spunea, deşi de abia se cunoscuseră.

Şi, ca să dea cu bâta în baltă şi mai cu brio, avusese aroganţa maximă să o avertizeze „să nu se îndrăgostească de el” pentru că este un bad boy. Prin urmare, toate sinapsele ei începuseră să facă „poc, poc”, transmițându-i mesaje clare gen „not good for you girl, he is a player”. Ăsta se crede Alfa sau Omega? Sau ce?

În ciuda indiciilor clare, care o avertizau că nu este pentru ea, s-a hotărât, totusi, să-i dea o şansă, însă doar pentru că reuşise să îi stârnească oarecum curiozitatea şi voia să vadă ce poate, deşi ştia că genul ăsta de bărbat nu poate prea multe. Sau nu vrea sa poată!

La o zi de la întâmplarea cu pricina o sună Victor şi o invită să ia prânzul împreună, chipurile să se cunoască mai bine. Şi o invită la un restaurant aflat fix în partea cealaltă a oraşului, faţă de locul în care se afla ea. Afară începuse să ningă şi traficul se aglomerase, aşa că i-au trebuit mai mult de 45 de minute ca să ajungă la locul cu pricina. Când, în sfârşit a ajuns, a constatat că nu prea are ce să comande din „vastul” meniu. Se opri totuşi asupra unei salate, mai ceru şi o apă plată şi, în timp ce se pregatea să savureze salata, îl aude pe Victor cum îi spune mai mult şoptit:

  • ”Eu sunt Victor, baby, and I am in love”

Upss! Iniţial a crezut că nu aude bine. Ăăă…a zis ceva de love? Mno, dar ce fals a sunat replica asta, frate! A stricat tot, așa, din start?

  • De cine eşti îndrăgostit, dragă? întrebă Ana aproape fără glas.
  • De tine!

Hai că începea bine. Atât de bădăran și înfumurat să fie?

  • Buuun! Eu sunt Ana, beibi, și îți spun la modul cel mai sincer că am oroare de minciuni, nu-mi plac lăudăroșii şi mi-e milă de tipii cu handicapuri sufletești, înţelegi? Și e clar că tu întrunești toate condițiile. Așa că, mai ușor cu pianul pe scări, că nu diger prea bine declarațiile de genul ăsta. Puțină decență, please!

În timp ce spunea asta se uita la el și vedea cum toţi muşchii feţei i se schimonosesc într-o grimasă, fiind incapabil să articuleze un cuvânt. Lovise grav. Apăi, cum, putea să creadă el orice despre ea, dar nu suporta sub nicio formă ideea că cineva ar putea s-o considere o gâscă proastă, care crede în basme cu Albă ca zăpada.

Mai face o ultimă încercare. Între o gură de apă plată și un zâmbet mai mult demonstrativ, aruncat pe diagonală, îl întreabă pe Victor tranşant:

  • Şi, ia s-auzim, beibi, ce-ți lipsește în momentul ăsta? Let me guess, iubirea?
  • Nuuu, sări el ca ars, chiar sunt iubit, apreciat, am tot ce-mi trebuie.
  • ?!!?Atuuunci?? făcu Ana ochii mari, interzişi. Luminează-ma, te rog!
  • N-aș putea să-ti spun exact.
  • Încearcă, totuși! Fă un efort, așa, de dragul întâlnirii.
  • Ookeei, dacă chiar insiști, o să-ncerc. Vezi tu, îmi lipsesc chestiile hot, alea care-ți pun în mişcare adrenalina. You know! Şi-i făcu Anei cu ochiul, cu subînţeles.
  • Îți bați joc de mine? zise Ana, enervată, moment în care se înecă cu o nucă din salată și începu să tușească.

Pentru informația asta traversase jumătate de oraș? Ce dezamăgire!

Hmmm! Deci așa care va să zică? Bărbații când sunt îndrăgostiţi de femeia pe care o au pe inventar, nu mai au chef sau curaj să-i ceară to do stuff? Cu alte cuvinte, nu mai pot conjuga iubirea în toată splendoarea şi plenitudinea? Urâtă concluzie.

Restul conversației a fost ceva gen “hai că vreau să plec odată de aici, locul ăsta cade pe mine dacă mai rămân cinci minute”.

Tocmai ce se intersectase cu încă un nefericit, care vroia fix altceva decât avea acasă. The same old story! Ana era absolut convinsă că Victor avea o femeie faină acasă  de care, însă, el se plictisise iar acum avea chef de zbenguieli kinky prin alte budoare. Cu precauție maximă, păi cum altfel. Călca pe ouă ca să-și păstreze bruma de liniște de acasă. Dar oare ce însemna pentru el acasă? Dacă cu sufletul sau trupul era mereu prin alte case sau camere de hotel impersonale?

Afară ningea în continuare cu fulgi mari și Ana privea pe geam la spectacolul iernii. Deodată începu să vadă cu ochii memoriei vremea copilăriei, când toate lucrurile erau perfect așezate și toate trăirile erau infint mai simple și copleșitor de frumoase. Când nu existau atâtea „de ce”-uri fără răspuns si când zilele se scurgeau fără complicații din astea cu love, kinky stuff și bărbați nemulțumiți cu ce au și care își doresc mereu altceva.

Pentru că „altceva-ul” ăsta nu este, de fapt, decât o iluzie. Tot ce este altceva sau nou se învecheşte imediat. Dar ei nu își dau seama că nu fac altceva decât să se joace într-un mod meschin şi egoist cu iluziile lor şi ale altora, construind castele din cărți de joc. Şi apoi se miră profund când ele se dărâmă la prima adiere mai puternică sau la prima carte extrasă din edificiul prost construit. Și când femeia renunță și ea, într-un final, obosită de atâta miunciună și trădare.

Ana are o denumire generică pentru genul ăsta de bărbați, care nu știu ce vor și de multe ori, din acest motiv, pierd totul pe mâna lor. Le zice simplu „luzări ”.

I-a spus lui Victor că trebuie să plece. Se făcuse târziu şi afară şi în sufletul ei. Simțea că se sufocă de indignare și dezgust, voia sa iasă din restaurant să respire aer curat și să simtă fulgii mari de zăpadă cum îi cad pe față, prelingându-se printre genele mari şi negre, aidoma lacrimilor din sufletul ei.

El a cerut nota de plată și ea a auzit ca prin vis cum îl intreabă chelnerul:

  • Plătiți cash sau cu cardul? Aveţi card de fidelitate la noi?

El a răspuns apăsat și hotărât: „plătesc cash”, ignorând complet a doua întrebare.

Anei i s-a părut pentru o clipă că răspunde ea chelnerului, dar poate că nu era decât un răspuns șoptit din gândurile ei:

Domnul plătește cu cardul. Cardul de (in)fidelitate!”

Ce facem cu viata netraita din visele noastre?

dreams

Tie ti se intampla cateodata sa-ti pui intrebari existentiale de genul “Ce a fost exceptional sau memorabil in viata mea de pana acum?” sau “Am iubit cu adevarat?”, “Am primit iubire?”, “Am fost demna de ea sau ea de mine?”, “Am facut tot ce trebuia sa o pastrez?”, “Am iesit la rampa in lumina reflectoarelor, mergand pe covorul rosu?”, “care-i rostul meu pe lume?”, “Mi-au iesit din prima incercarile?” Ntz! Nici macar din a doua! Pfff… “Pai, de ce? Unde am gresit?”

De cele mai multe ori ne amagim ca suntem “on the right path” si, mai devreme sau mai tarziu, lucrurile bune din viata trebuie sa ni se intample si noua, pentru ca, nu-i asa, toti ne nastem cu dreptul divin la fericire. Dar nu se intampla deloc asa!! Dar deloc!

Oare ce ar trebui sa faci cand vezi ca nimic din ce planuiesti cu viata ta nu iese asa cum vrei? Cand scenariul vietii iti este refuzat de producatorul suprem pe motiv de fonduri insuficiente. Iar daca nu ti-l refuza oricum te pune sa-l refaci, ca sa te incadrezi in bugetul auster.

Si ca sa-i faci pe plac incepi sa tai din vise, sa ciopartesti povestea vietii, pana ajungi sa nu mai recunosti nici personajele nici intamplarile din cauza atator renuntari si ajustari. Si in momentul asta simti cum urca in tine revolta, pentru ca nu poti fericit daca exista o prapastie enorma intre  viata ta reala si cea netraita,  din visele tale.

Ne pricepem de minune sa facem planuri si sa ne imaginam viata perfecta. Avem mai toti diplome pe care sta scris “magna cum laude” la cursul de scenaristica. Ce mai, “Dreameri” perfecti suntem, pe culoarele sinuoase ale destinului. Dar uitam cu desavarsire de amanuntul esential, ala care iti deraiaza traiectoria si visele,  si anume componenta deloc neglijabila numita realitate, care face ca drumul de la A la B sa nu fie asa lin cum iti imaginezi sau cum iti doresti sa fie. Dimpotriva, il face al naibii de greu si “almost ugly” pe alocuri.

Si ajungi la concluzia ca aproape nimic din ce ai planuit cu viata ta nu a iesit exact asa cum ti-ai dorit. Uneori mai iese ce visezi, dar niciodata asa cum visezi.  Sesizati diferenta.

Te atasezi de planurile pe care le faci asa cum te atasezi de copilul caruia ii dai viata. Dar ele refuza cu obstinatie sa se materializeze in forma dorita de tine. De multe ori faci opriri  in statiile viselor, le pui la zid si le supui unor interogatorii interminabile. Degeaba! De cele mai multe ori tot ceea ce auzi drept raspuns este doar ecoul vocii tale, plin de regretele neimplinirilor. Si mai avem un narav. Ne place sa batem la usi inchise. Si pierdem ani de zile stand in fata lor, desi este mai mult decat evident pentru oricine ca nu se vor deschide.

Prin prisma alegerilor gresite pe care le facem, avem parte de perioade grele in viata, cand sufletul ne este ingenunchiat si tarat prin noroi, iar inima  inceteaza sa mai bata. Iti trebuie apoi ani de zile sa te repliezi, sa-ti aduni sufletul cu farasul si sa incerci sa-l repari. Platesti sume exorbitante pentru reparatii  si  faci credite pe care apoi cu greu reusesti sa le achiti.

In astfel de momente te asezi la masa cu Dumnezeu si il intrebi cu obida: “de ce eu?” “de ce tocmai eu?” Niciun raspuns. “Mie cand o sa-mi vina randul sa-mi traiesc viata pe care am visat-o”? “Vreau lucrurile alea magice, stropite cu praf de stele!” Liniste totala.

Incerci sa-i spui ca ce traiesti acum nu simti ca este viata ta! Ca te simti un outsider in ea, iar suma zilelor devine uneori o povara prea greu de suportat. Ca nu te mai simti viu. Ca simti totul ca pe un surogat de o calitate foarte slaba, care isi pierde gustul si aroma cu fiecare zi care trece. Ca ti-ai pierdut inclusiv acea “joie de vivre”. Si ca ai obosit sa tot fii rasucit pe toate partile in malaxorul vietii si nu mai vrei sa simti gustul dezintegrarii fiintei in mii de particule. Nu vrei decat sa arunci peste bord tot balastul si sa te restartezi pe alte coordonate.

Nu mai vrei intuneric, vrei sa vezi pe unde calci in viata ta, pentru ca te-ai impiedicat si ai cazut de prea multe ori, iar genunchii tai sunt praf si deja nu mai suporta alte cazaturi. Vrei sa stii unde este intrerupatorul ca sa poti aprinde lumina, pentru ca bezna a devenit prea densa si nu ai primit in dotare faimosii ochi de pisica.

Si, da, ai cam obosit sa tot bajbai prin zeci de variante ale aceleiasi existente, ca si cand te-ai afla in fata unor usi glisante, iar intamplarile din viata ta se schimba la 360 de grade, in functie de abilitatea ta (masurata in secunde) de a trece sau nu de usile alea la momentul oportun.

Pai cum sa nu-ti vina sa il tragi de guler pe God almighty si sa ii spui pe un ton nervos-decisiv: “dom’le, as vrea sa lasi naibii scenariul ala asa cum il scriu eu, sa nu mai faci modificari substantiale decat daca sunt fucking extraordinare, pentru ca mi-ar placea sa stiu ca ceva bun se va intampla incepand de ACUM, iar expresia  “o sa fie bine” nu a devenit doar un sablon mult prea uzitat, care si-a pierdut semnificatia, da? Iar eu voi ajunge acolo unde imi doresc, asa cum scrie in partitura mea. Deci, fara stersaturi si adaugiri pe margine, ai priceput?”

Si chiar daca stii prea bine ca piedicile nu vor inceta sa apara, macar sa afli ce riscuri trebuie sa-ti asumi! Sau cat mai dureaza challenge-ul. Si mai vrei sa stii cate sute de obstacole mai ai de depasit pana cand viata ta reala sa coincida cu cea traita in adancul sufletului si asa cum ti-o imaginezi in vis, pentru a putea fi cu adevarat fericit.

Pentru ca, nu-i asa, nu putem trai la nesfarsit o viata pe care o simtim ca nu ne apartine cu adevarat!

In cazul in care va place iubitul meu, va rog sa (nu) va serviti! Multumesc anticipat!

tony

Bah, nene, de unde naiba ati luat prostiile astea gen dragoste cu nabadai si cum de v-a venit ideea sa mi le injectati mie? Unde mai pui ca mi-ati dat si doza dubla, ca sa faca creierasii mei “poc”! Mm..? De unde? Imi spuneti si mie?
Intreb si io, asa, mai mult dintr-o curiozitate maladiva, nu din cauza ca nu mai pot cu agonia in care ma balacesc de zile-n sir. S-a dus dracu’ pe apa sambetei linistea mea si m-am trezit pe cap cu niste doruri maniace, vecine cu nebunia, tapetate cu niscaiva nesigurante ancestrale. Pai, cum de ce. Uite, de aia, ca iar e plecat iubitul din tara si gandurile au luat-o razna pe miriste, curg la vale ca un tavalug si matura tot in cale.
Numai la nefacute ma gandesc, ma inteapa in vintre gelozia la gandul ca alte dive ii dau tarcoale. Pai cum sa nu-i dea, daca e atat de frumos, acu’ le dau si lor dreptate, dar numai in sinea mea, da? Bai, farfuzelor care sunteti, sa nu care cumva sa-ndrazniti sa-l atingeti cu vreun deget, ca ramaneti fara mana! Deci, eu v-am avertizat!!
Pfff…Sa stai intre patru pereti si sa mocnesti idei si indoieli e hidos, va zic io! Singuratatea (cine dreaq o mai fi inventat-o si p’asta, nu stiu!!) iti da tarcoale insinunat, infigandu-si adanc coltii si muscand din toate partile, in mod fatal. Incep sa ti se coaca in cap tot felul de scenarii ireale, imposibile si imuabile. Da’ ce-o face ficatii lui acum, da’ cu cine “joaca sah”, daca ma-ntelegeti? 😉 si cu cine s-arunca in cap de pe stanca sau cu cine se plimba sub clar de luna…ehh…greu, greu, ce sa mai.
Telefonul zici ca a murit in chinuri sau a capatat darul muteniei, pe principiul tacerea e o virtute. Bai, ma lasi? Imi vine sa-l azvarl de pereti, sa se faca tandari, la fel ca si nelinistile mele. S-a dus dracu’ tot echilibrul meu pa terminatiile nervoase, fiecare secunda de tacere mi se pare o eternitate.
Absenta lui fizica ma arunca in sevraj. In lipsa actorului principal, care sa-mi furnizeze visurile, imi revin in minte cioburi de amintiri, pe care incerc sa le proiectez pe ecranul memoriei ca sa refac puzzle-ul. Ma plimb prin tunelul abisal al nesigurantei si am senzatia vomitiva ca ma invart intr-un cerc (vicios?), iar toate fortele actioneaza impotriva mea.
Mno, si cand am simtit io ashea ca nu mai rezist cu dorurile astea parsive, taratoare pe sufletel, mi-am luat toate tristetile pe care le aveam la purtator si inima-n dintii si mi-am aruncat fizicul intr-un taxi cu comanda spre urgenta, ca sa-mi panseze aia ranile, ca de la scuipinolul meu nu se intamplase mare lucru.
Aici am avut o surpriza cam neplacuta. Dragilor, trebuie sa va spun ca nimeni din camera de garda nu a gasit nici macar un plasture care sa fi fost facut special pentru pansarea ranilor sufletesti. Cum adica nu exista? am tipat la ei, nervoasa. Dupa care mi-a traznit ideea colosala cum ca ar trebui sa patentez io o asemenea smecherie, no? Ce ziceti? Cred ca m-as imbogati instant, daca ma gandesc cate rani din astea exista pe planeta.
Si ce credeti? M-au masurat aia din cap pana in picioare, se uitau la mine cam dubios, recunosc, dupa care au inceput sa-si dea coate, neputiciosi. Unii zambeau cu subinteles, altora le crestea pe fata un zambet mare, care se largea tot mai mult, amenintand sa se transforme intr-o hlizeala d;aia in hohote. Si meditam io asa, in prostia mea, si ma intrebam de ce mama naibii rad astia de mine? nu se vede ca mi-a cazut fata pe jos de atata suferinta? Pana mea, sa-mi dea un faras sa mi-o adun, sa-mi dea, naiba, un tratament si ii las cu Dumnezeu, le zic “Pa si la buna revedere”. Sau nu!
Si cum stateam io asa, ei se uitau la mine, io la ei, unul dintre doctori catadicseste sa scrie ceva pe hartie  dupa care mi-o da. Iau hartia cu autograful si parafa lui, ii multumesc frumos, dau sa ies, dar cu ochii eram tot in hartie. Si ma uit consternata. Pai ce ai facut, mai nene, maa? Eu vroiam sa-mi dai niste pastile, pentru inima mea palita de dor, si-n loc de asta tu ma trimiti la cuca macaii, in balarii? imi dai bilet de trimitere la dezintoxicare sufleteasca? .Pfaoleooo, astia sunt imuni la suferinte din astea.
Deci m-a catalogat drept nebuna de serviciu sau cum?
Io, acum, ce fac fara medicatie adecvata?
Si cu ranile de la picioare ce fac?
Ca am calcat numai pe cioburi de iubire agonizanta!