PIERDUT TIMP! GĂSITORULUI RECOMPENSĂ!

Tot mai acut simt trecerea implacabilă a timpului. Fiecare zi care trece este o sabie cu două tăișuri. Zilnic mă tai în lama prea ascuțită, fir-ar! Și mă uit cu stupoare cum din buricele degetelor nu mai curge sângele ăla roșu rubiniu, de altadată, ci valuri spumoase de regrete. Nu, nu sunt tardive și nici zadarnice cum ar zice poetul. Sunt doar dureroase.

Constat că nu mai am nici nicio secundă de pierdut aiurea și nici răbdare să ascult văicăreli fără rost și tone de negativism pe metru pătrat. E musai să-mi pun pe mine haina indiferenței și să fac urgent pași. Să mă car unde oi vedea cu ochii.

Nu mai suport mincinoșii, fariseii, oportuniștii, meschinăria și falsitatea. Mă enervează groaznic invidiosii, care pun bețe-n roate celorlalti, sperând astfel într-un bine al lor, ipotetic. Lumea a devenit o poleială ieftină la suprafață, dar e numai smoală la interior. O năclăială oribilă. Toate s-au întors cu curu’n sus. Ceva șanse de revenire? Nu prea mari. Și nu o spun din blazare, ci dintr-un acut simț al realității.

Nu mai am timp de pierdut cu oameni imaturi, care se comportă ca niște copii răsfățați, de parcă totul li se cuvine. Ifosele sau fițele de doi lei, spuneți-le cum vreți voi, îmi repugnă maxim. Unde a dispărut franchețea, oameni buni? A fost aruncată la gunoi? Dusă la reciclat? Sechestrată? Ca să-mi fac un plan, să știu unde să mă duc s-o recuperez.

Cel mai profund mă decepționează oamenii care spun multe și de bat cu pumnii în piept dar nu fac nimic, lăudaroșii ăia care din vorbe construiesc palate strălucitoare, dar în realitate nu reușesc să facă decât niște biete castele din nisip mișcător.

Și, da, recunosc, spășită, că mă calcă pe nervi ăia care cred despre ei că le știu pe toate dar tot ce scot pe unealta vorbirii  este un monument  de prostie incomensurabilă. S-a umplut lumea de profesori doctori docenți în toate. Dar dacă îi iei  la bani mărunți, rămâi mască să constați cât de certați sunt cu bunul simț, cât de repetenți sunt la capitolul educație și cum se șterg la cur cu gramatica limbii cu care s-au născut. Impardonabil! If you ask me.

O să ziceti că ce m-a apucat. Păi, simplu! Zilele astea mă simt așa, puțin mai asertivă. Și am început să îmi fac un soi de bilanț. Io și cu mine ashea.  Față în față. Cum adică, ce fel de bilanț? Să ne înțelegem, în niciun caz d’ăla cu cifre seci, care nu spun nimic și în care ce-i pe verticală trebuie să se pupe fix cu ce-i pe orizontală la rezultatul final. Și nici nu trebuie să-l depun la vreo autoritate, iar deadline nu am decât în forul meu interior.

Mnoo, și cu ocazia acestui bilanț ad hoc am constatat că sunt cam pe la jumătatea drumului și nu-mi mai permit să pierd timpul aiurea. Că, ce să vezi, stocul s-a diminuat considerabil. Timpul meu a devenit din ce în ce mai pretios, pe scurt e  moneda mea de schimb și miza în  lupta cu viața. Aia de-a mai ramas.

Și atunci de ce să nu vreau în preajma mea oameni luminoși, sinceri, corecți, pozitivi, care să mă facă să râd, să mă simt bine, oameni generoși și sensibili, oameni fără măști, care să-mi arate esențele și nu aparențele!!! Cum să nu ador oamenii care știu să respecte și să-si țină cuvântul dat, oameni care știu să iubească curat, fără artificii și poleiala minciunii și a ipocriziei.

Uite, d’aia, numai așa de-a naibii, vreau în viața mea doar oameni care mă vor și ei în viața lor și care mă apreciază pentru ceea ce sunt ca persoană și nu pentru ceea ce le-aș putea oferi, atunci când eu nu am nimic altceva de oferit decât pe mine!!! Sîc!

Prefer să fiu cerșetoare la porțile adevărului decât să-mi pun măști și să mă prefac că sunt la fel ca ipocriții și nepăsătorii, doar de dragul de a păstra lângă mine persoane cu care nu rezonez sau aflate pe paliere la care eu nu pot accede.

Știu, cel mai dureros în viață este să fii plin de iubire, să vrei să oferi iubire și să n-ai cui. Dar, până la urmă devine mai suportabilă chiar și suferința din iubire,  decât să suferi din lipsa lipsei în sine. Ups! Make sense?

God, mi-e atât de dor de oameni simpli, care să-mi încălzească sufletul prin simpla lor prezență și privire caldă, oameni care să mi se strecoare în suflet cu intenția de a și rămâne acolo, oameni cu care să construiesc lucruri frumoase.  Ador oamenii ăia ciudați, pentru care “Te iubesc” chiar înseamnă ceva, nu doar cuvinte goale, spuse la foc automat, dar lipsite de formă și conținut. Oamenii ăia care te cunosc atât de bine încât îți pun sufletul în palme fără rezerve și fără să le fie frică că dai cu el de pereți, cu o lejeritate care te lasă mut.

Nu sunt zombie și nici nu am deasupra mea un clopot de sticlă protector, așa că sunt la curent cu zbaterea și nefericirea din jur, eu însămi învârtindu-mă prin zona cu pricina. Dar, zău dacă pot fi acuzată de înaltă trădare doar pentru că vreau în jurul meu pe oamenii ăia care au puterea să zâmbească și să iubească chiar și după ce tsunami a trecut peste ei.  Oamenii ăia care au puterea să se ridice și să o ia de la capăt, no matter what. Nu-i vreau pe plângăciosi, să fie clar!  Nu de alta, dar mă trag și pe mine în jos. Și nu mai vreau!

Acestea fiind spuse, m-am decis, dragilor, că trebuie să fiu mai tolerantă cu mine, cu greșelile mele, chiar și cu alegerile mele, și că trebuie să mă iubesc necondiționat și infinit mai mult decât am făcut-o până acum.

Pentru că la sfârșit vreau să mă uit în oglindă și să văd în ea reflexia mea și nu a unei străine care locuiește în mine și care nu are ce cauta în carcasa care îmi acoperă sufletul.